Ediția 2010

Astăzi, după consumarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, PNL se află la o răscruce. Confruntat cu două partide cu un scor electoral de peste 30%, PNL are două variante: fie atinge aceeaşi cotă electorală de peste 30%, fie este comprimat în „cleştele” format de aceste două partide şi redus la un scor de partid auxiliar. Eşecul stângii PSD-iste a condus deocamdată nu la întărirea doctrinei liberale ci a unei drepte populiste PDL-iste în dauna vocaţiei iniţiale a PD-ului care era liberal-reformistă în sens european modern şi în sensul armoniei sociale profesate de I.G.Duca în a sa „Doctrină liberală”.

Unitatea liberală, aşa cum constat eu, pare să fie reală acolo unde, din păcate, nu e suficientă pentru a obţine un mare rezultat politic şi nu este reală tocmai acolo unde ar fi suficientă pentru aceasta.

Din perspectiva unei relansări liberale cred că angajamentul PNL pentru o opoziţie agresivă este calea către simpatia multor milioane de români ale căror interese sunt astăzi desconsiderate, anulate sau chiar batjocorite. Când aceşti oameni vor simţi că există un partid, că există o echipă politică care se bate sincer pentru ei, nimic nu-i mai poate întoarce din sentimentul lor favorabil faţă de această echipă, de acest partid. Vreau ca PNL să fie o istorie lungă şi merituoasă în serviciul prezentului.

În februarie 1923 I.G.Duca prezenta doctrina liberală sub formula: „Progresul sub toate formele în cadrul însă al concepţiei proprietăţii individuale”. Într-o manieră inegalabilă el sintetiza realizarea acestui progres astfel: „Prin ordine, prin democraţie, prin naţionalism şi prin armonie socială”. El dorea să opună ideea de ordine ideii de dezordine şi mai adăuga că dacă liberalismul a suferit „netăgăduite înfrângeri” acestea le-au înregistrat partidele iar nu doctrina. „Nepriceperea slujitorilor nu schimbă splendoarea credinţei”, frază emblematică şi astăzi nu numai în ceea ce priveşte doctrina politică ci chiar slujirea politicii.

În aceeaşi lună a aceluiaşi an şi în acelaşi loc (Institutul Social Român) Mihail Manoilescu prezenta „Neoliberalismul” şi afirma esenţa ideii liberale : ”Omul nu trebuie să ajungă o unealtă în serviciul nici unei cauze”. Tot el afirma că cea mai frecventă şi cea mai gravă formă de a ştirbi libertatea individului este „democraţia deviată” ceea ce înseamnă „o relativă tiranie iar democraţia, care trebuia să fie un mijloc al liberalismului, nu a mai îndeplinit această funcţiune a sa” …. „statul însuşi a devenit prizonierul unui anumit grup”. Seamănă cumva cu ceea ce trăim astăzi? El cerea „o luptă sistematică cu scopul de a face viaţa omenească suportabilă pentru cei mulţi”… iar statul „să nu devină monopolul tiranic al câtorva şi să se opună astfel tocmai principiului celui mai scump al liberalismului economic: concurenţa”. După care îl citează pe Jean Jaurés (un om de stânga): „În orice criză mare, o doctrină ca şi un partid sau o ţară trebuie să-şi caute salvarea în sinceritate”.

Eclipsa gândirii politice din România poate fi depăşită, mi se pare, numai printr-o doctrină liberală. Cu o condiţie: să punem la îndoială ce e politica prezentă şi să oferim alternative la aceasta. Anume să arătăm că există un set de aranjamente cu avantaje comune pentru ansamblul societăţii. Dar noi nici măcar nu ştim cum să vorbim despre aceste lucruri. Ori democraţia înseamnă a conduce prin discurs. Prea des noi nu mai credem în discursul despre ce e bine şi ce e rău. Credem doar în magicele întrebări: „e eficient?” „e profitabil?”

Vreau să reamintesc că instinctul condiţiei umane, cel care formează cheia de boltă a creştinităţii, e reflectat în conştiinţă, anume în capacitatea de a alege între bine şi rău. Gustul neînfrânat pentru sensul economic profitabil e mult mai recent. Întrebarea dacă războiul, marile conflagraţii mondiale ale sec.XX cu imensitatea ororilor sale şi mizeria din societatea umană sunt rezultatul acestei porniri către acaparare şi profit sau dimpotrivă, pacea ultimilor 65 de ani şi incontestabilul progres al umanităţii din aceeaşi perioadă sunt rezultatul funcţionării doctrinei liberale, nu are un răspuns inechivoc. Eu cred că ambele răspunsuri sunt adevărate. Diferenţa intre o cale sau alta stă tocmai în deosebirea dintre bine şi rău, adică în forţa politicii, bună sau rea.

Trebuie să vorbim o limbă pe care mai întâi de toate să o înţelegem noi înşine. „Partidul liberal român ar fi nesocotit prescripţiile cele mai elementare ale doctrinei lui, dacă ar fi lăsat pe cei slabi pradă celor tari. Individualismul nemărginit şi nestânjenit îşi avea raţiunea în epoca de creaţiune a liberalismului. Atunci menirea lui era să descătuşeze, să desrobească persoana omenească din toate lanţurile concepţiilor medievalice, să dea fiecărei fiinţe umane drepturile cerute de trebuinţele dezvoltării şi ale demnităţii lui. Mai târziu, însă, când aceste drepturi au fost asigurate oricui şi când stăpân neturburat pe destinele lui, fiecare era ispitit nu numai să uzeze, dar adesea să şi abuzeze de aceste drepturi, oare datoria unui partid liberal conştient de doctrina lui era să privească nepăsător la această deslănţuire distrugătoare, sau să restabilească echilibrul social, stabilind limitele peste care drepturile omului nu se mai împacă cu nevoile obşteşti?”, spunea I.G.Duca în acelaşi discurs despre doctrina liberală din 1923.

Un model mai realist al mecanismului de decizie politică ne arată că alegerile din România ultimilor ani au adus în centrul politicii conflictul şi lupta între lideri politici iar nu lupta de idei. După cum afacerile urmăresc profitul prin producerea de bunuri sau servicii şi atrag clienţii, tot astfel politicienii doresc puterea prin crearea de politici şi legislaţie care atrag voturile. În ambele cazuri emoţia umană este materialul de bază căci publicitatea şi marketingul joacă şi speculează dorinţele şi temerile publicului, exploatând vanităţile şi nesiguranţele cetăţenilor.

Conflictul în politică nu e o metaforă. În orice luptă, publicul este atras şi devine partizan. Aceasta pare a fi esenţa politicii în prezent. Raţiunea politicii ar trebui să fie alta: aceea de a realiza ceea ce oamenii aşteaptă de la societate, de a gestiona pozitiv aceste aşteptări. Dar cei ce cred că într-o campanie votanţii sunt sătui de atacuri negative şi partizane şi că sunt favorabili mesajelor pozitive de fapt au părăsit câmpul de luptă. Cei ce cu adevărat nu doresc luptă conflictuală sunt cei ce … nu merg la vot.

Joseph Schumpeter, creatorul teoriei despre creative-destruction (distrugere creatoare) ca motivaţie a capitalismului, scria în 1942: „democraţia modernă este o metodă de decizie politică în care indivizi dobândesc puterea de a guverna prin luptă competitivă pentru a obţine votul poporului”; este „guvernarea de către politician” nu de către popor.

Analize politologice recente subliniază că adesea rolul poporului se reduce la acela de a accepta conducerea de către cei mai de succes politicieni.

„Ca şi în cazul motorului (primar) al capitalismului, la fel în politica democratică actorii cei mai destructivi-creatori tind să predomine şi să învingă …. Votantul e doar în poziţia de receptor”. (Roger D. Hodge)

Cine controlează termenii dezbaterii în lupta politică în fapt trasează limitele opiniei publice şi în final conduce ţara.

Nu ne-am îndepărtat niciodată de psihologia maselor furioase; astfel, adevărul unui puternic atac politic contează mai puţin decât puterea convingerii cu care atacul e lansat.

Lyndon Johnson, fostul preşedinte american, vorbind despre campania electorală spunea: „If you do everything, you will win” (Dacă faci totul, vei învinge). Iar noi, cunoscând istoria, adăugăm: totul, inclusiv frauda.

Lumea liberală este ameninţată de nesiguranţă şi teamă colectivă. Iar faptele omeneşti sunt în esenţă nepredictibile. În timpuri instabile, de criză există un mare risc, ca cei ce conduc ţara dacă sunt lipsiţi de educaţie, necitiţi şi mânaţi doar de pofta de putere să ducă lucrurile din rău în mai rău. Suntem în recesiune mai rău decât era inevitabil pentru că nu există niciun fel de model economic de gestiune a crizei. Auto-satisfacţia şi lipsa viziunii au devenit factori favorizanţi pentru recesiune. Criza cere competenţă şi idei sprijinite de încrederea populaţiei. Guvernele au roluri esenţiale în restabilirea încrederii în economie şi piaţă.

Rezultatele unui recent sondaj de opinie arată că aproape o treime dintre români consideră că Ceauşescu a făcut mai mult bine decât rău. Încă 17% consideră ca a făcut tot atât bine cât rău. Ca baricadist această apreciere mă doare. Amintindu-şi de acele vremuri, aceşti români fac comparaţia cu ziua de azi. Statutul lor social de astăzi pare sau chiar este mai rău decât cel de acum câteva decenii. Profesori sau ingineri, economişti sau cercetători, artişti sau scriitori, maiştri sau muncitori de înaltă calificare care beneficiau de respectul social şi aveau sentimentul demnităţii profesiei lor sunt abandonaţi astăzi pe treptele inferioare ale statului român deposedat de normalitate. Ei văd cum criteriul meritului conta mai mult sub regimul comunist decât sub regimul democraţiei bântuită de circul demagogiei şi agresivităţii imbecile din politica de astăzi.

Ororile trecute ale comunismului s-au împletit cu realizările sociale ale acestuia în materie de reducere a inegalităţilor, acces real la educaţie şi sănătate. Nu e o surpriză ceea ce gândesc mulţi tineri studenţi de azi, reflectat într-o cercetare sociologică din care spicuiesc: „…Înainte de 1989 era un trai mai bun pentru că fiecare primea atât cât merita; existau abuzuri, e clar, dar cu siguranţă nu atâtea câte sunt azi” sau „termin o facultate şi dacă găsesc ceva de lucru nu va avea vreo legătură cu ce am învăţat”. Societăţile occidentale au construit un asemenea stat social (welfare state) fără a limita libertăţile ci dimpotrivă, pe baza desfăşurării neîngrădite a iniţiativei libere.

Societatea muncii este aceea care determină nu doar raporturile de viaţă ci şi respectul de sine al oamenilor. Este societatea în care cei săraci muncesc cu credinţa că vor ieşi din sărăcie. Guvernul s-a dovedit absolut incompetent şi neştiutor în faţa datoriei de a menţine economia şi societatea pe un liman de încredere. Habar n-aveau şi nici că le păsa de o redistribuire a muncii, de stimularea unor noi condiţii de investiţie şi muncă a unor forme mai libere şi descătuşate de birocraţie.

Oamenii fac tot ce le stă în putere pentru a controla agenda vieţii lor: să aibă o situaţie prosperă, să întemeieze o familie, să îmbătrânească frumos, să moară cât mai târziu şi în tihnă. Omul liber şi răspunzător pentru destinul său.

Libertatea însăşi nu e libertatea de a face bani ci aceea de a-şi croi fiecare un destin. Piaţa este libertate. Libertatea producătorului de a produce ce vrea el şi a consumatorului de a consuma, la fel, ce vrea el. Economie de piaţă care să fie prezentă în toate situaţiile în care stăpâneşte concurenţa autentică.

„Singurele cantităţi semnificative de capital atrase în România prin politica monetară au venit sub formă de împrumuturi de stat. Binecunoscuta incapacitate a acestor guverne de a folosi mai mult de 20% din împrumuturi pentru investiţii în capacităţi productive – în special căi ferate – trebuie să le fie atribuită în întregime guvernelor înseşi. Proporţia din sumele respective cheltuită pentru a finanţa expansiunea aparatelor birocratice a depăşit chiar şi acea parte din aceleaşi sume folosită pentru plata datoriilor, ea devenind cea mai importantă formă de secătuire a fondurilor în cauză şi a bugetelor de stat. Ele făceau ca formaţiile birocratice să devină mult mai atractive decât antreprenoriatul economic privat.” Dacă credeţi că acest text e scris azi vă înşelaţi. Este vorba despre guvernele României din perioada 1900-1911 în lucrarea franceză „Originile înapoierii în Europa de Est”, publicată în 1989. Ce s-a schimbat într-un secol ?…

Să o spunem foarte apăsat: PNL este singurul partid politic care s-a opus de la bun început împrumutului de la FMI. Socoteala e clară:

1) românii plătesc mai întâi dobânda la banii împrumutaţi de la FMI;

2) românii plătesc şi o a doua dobândă, evident mare, pentru împrumuturile făcute de guvern de la bănci. Astfel, putem constata că românii plătesc o dobândă cumulată care nu se mai justifică în niciun fel, căci în acest caz băncile nu produc bani din bani ci pur şi simplu scumpesc banul deja plătit. Povara pe umerii contribuabililor români e extrem de grea şi, totodată, schema de împrumuturi seamănă cu o mare păcăleală.

Acum ştim că pentru plata datoriei şi a dobânzilor aferente va veni vremea în care România va trebui să plătească peste 6 miliarde de Euro anual. De unde va plăti statul român banii pentru plata acestei datorii când în prezent banii împrumutaţi nu servesc în niciun fel relansării economice? Prin comparaţie, Franţa care are un PIB de 15 ori mai mare ca al României se gândeşte la un mare împrumut care e doar de 35 mld. Euro dacă ne gândim la capacitatea de achitare a unui asemenea împrumut. Scopul însă face diferenţa. Franţa îşi propune ca aceşti bani să finanţeze 10 mari centre universitare de excelenţă şi o serie de programe de cercetare destinate creşterii economice.

Mă gândesc la cetăţeanul plătitor de taxe şi impozite care a ajuns să trăiască în ţara unui absurd al absurdului adică absurdul fără niciun fel de sens pozitiv pentru el. Mai absurd decât teatrul lui Ionesco. Mă gândesc şi la funcţionarii publici care se încăpăţânează să-şi facă conştiincios datoria şi sunt tot mai marginalizaţi.

În opinia mea şi potrivit experienţei mele, economia este o disciplină a îndepărtării risipei şi pagubei şi, în niciun caz, aceea de a include hoţia, furtul şi jaful ca instrumente ale utilizării banilor publici pe piaţă. În realitate, abuzul demagogiei în scopuri politice barbare înfloreşte: sărăcirea pensionarilor săraci, trimiterea în şomaj a salariaţilor cu salarii mici, colapsul sănătăţii şi educaţiei publice.

Civilizaţia modernă asociată acum cu capitalismul global nu a fost creată printr-un fel de plan central sau printr-o metodă aplicată în mod conştient şi controlat. Hayek indica cu mare măiestrie că în centrul acesteia se află competiţia. Într-adevăr, competiţia este un proces de experimentare al cărui rezultat este o vastă cunoaştere acumulată prin încercări repetate şi erori corectate.

Capitalismul care genera încredere era tocmai acest proces în care se împleteau şi interacţionau ambiţia, ideile, instituţiile, capitalul şi şansa.

Produsul cel mai important al procesului este informaţia. Prin informaţie se dezvăluie atât oportunităţile cât şi greşelile.

Capitalismul de azi pare că impune o falsă ordine asupra unei complexităţi dezordonate.

Ideea capitalistă este însă foarte simplă şi greu de contestat: în momentul în care te opreşti dintr-o acţiune ce-ţi este benefică, din acel moment costurile tale cresc. Această idee nu este incompatibilă nici cu definiţia capitalismului durabil, nici cu a celui responsabil.

Cel durabil se referă la o sinteză între producţia de bogăţie şi redistribuirea necesară şi solidară a acesteia, iar responsabil înseamnă valorificarea resurselor umane şi conservarea mediului înconjurător.

Criza de încredere în capitalismul actual este bine ilustrată de rezultatele unui recent studiu sociologic la nivel mondial (50 de ţări de pe toate continentele) care indică preferinţele tinerei generaţii a lumii de azi: onestitate, simplitate, claritate şi produse de înalt nivel (great products). Dar automatismele de piaţă ale capitalismului global nu se îndreaptă, de regulă, în direcţia acestor preferinţe. Salvarea „onoarei capitaliste” vine uneori din industriile creative. Într-adevăr, cea mai importantă e producţia de idei inovatoare. Ele generează un „produs” de care oamenii au nevoie sau de care vor beneficia.

Într-un stat democratic, obligaţiile politice ale liberalilor sunt clare: liberalii continuă să creadă în reforma societăţii, mai au credinţa că omul îşi poate controla destinul şi poate construi o lume mai bună.

Libertatea nu e un fapt politic ci o dimensiune umană indispensabilă, „o condiţie vitală pentru fiecare fiinţă umană” (Gelu Voican Voiculescu). În lipsa libertăţii umanismul nu poate fi decât rezistenţă şi revoltă. Prin urmare, rezistenţa şi acţiunea liberalilor împotriva stărilor de lucruri actuale în politica românească.

De o manieră generală constatăm în societatea românească (şi nu numai) o necunoaştere totală a condiţiilor pe care le implică funcţionarea unei societăţi umaniste şi liberale. Economia de piaţă este în esenţa sa incoruptibilă iar grupurile de presiune care o blochează sau îi pervertesc funcţionarea urmăresc propriile lor interese. Indiferent de guvernele care s-au perindat la conducerea României după Revoluţie, acestea au făcut apel în mod constant la instrumentele statului pentru a pune în operă politici total incompatibile cu funcţionarea unei economii de piaţă descentralizate. Ca prim-ministru am fost adesea acuzat de liberalism tocmai pentru că am căutat să deschid drumurile iniţiativei libere (mărturie stau decretul-lege 54 din martie 1990 şi legile 15 şi 31 din acelaşi an). Însă demolarea sistemului fiscal comunist şi reconstruirea unui sistem de fiscalitate compatibil cu economia de piaţă şi capabil să inducă stimularea eficienţei acesteia nu s-a realizat nici până azi. Nereformarea sistemului fiscal ci dimpotrivă „îmbogăţirea” lui cu tot felul de reglementări discriminatorii sau favorabil excepţiilor ne-au condus la abuzurile prea bine cunoscute şi trăite de noi toţi. O societate liberală nu se identifică cu societatea laxistă, a principiului laissez-faire, pervertită, manipulată sau oarbă ca în zilele noastre. Nu e o contradicţie între, pe de-o parte, poverile şi năclăiala birocratică şi coruptă a sistemului fiscal şi, pe de altă parte, realitatea laxistă de care vorbeam. Poverile îi încovoaie pe oamenii care mai încearcă să facă vreo afacere de posibil succes iar laxismul îi ajută pe cei „iniţiaţi”, adică, de regulă, pe „învârtiţii” zilei.

În realitate, politicile financiare din România se fundamentează pe pretinse adevăruri incontestabile care de fapt sunt prejudecăţi admise fără discuţie. Sistemul comunist a reuşit marea performanţă ca ideile sale dominante în materie de fiscalitate să rămână înrădăcinate şi după Revoluţie induse chiar în psihologia oamenilor. Atât de mult au fost repetate aceste concepte eronate încât chiar când politica a vrut să schimbe ceva ea nu s-a mai putut opune eficient agresivităţii grupurilor de presiune de tot felul. În materie de reformă a fiscalităţii suntem în urmă cu 20 de ani. E imperativ deci să realizăm o analiză lucidă şi să întreprindem o acţiune eficace. Cred că PNL ar putea avea acum voinţa şi clarviziunea pentru a provoca o scânteie în opinia publică. Wilhelm de Orania, acum patru secole, ne sfătuia: „Nu e nevoie să speri pentru a întreprinde, nici să reuşeşti pentru a persevera”. Eu însă cred că putem şi spera şi reuşi.

În analiza liberală a lui David Hume „Eseu asupra impozitelor”, din 1741, se spune: „Alegerea modului de impozitare nu poate fi niciodată indiferentă; dimpotrivă, ea produce cel mai mare efect asupra fericirii şi puterii unei naţiuni”. Economistul francez de filozofie liberală, Maurice Allais, premiul Nobel pentru ştiinţe economice în 1988, propunea o serie de principii de fiscalitate pe care le consider extrem de actuale şi viabile pentru România de azi. Le avansez ca principii de reformă fiscală în următoarea formă:

Principiul individualist. El pleacă de la ideea că fiscalitatea este subordonată într-o societate democratică omului şi nu statului. Omul este preocuparea esenţială a societăţii. Prin urmare, fiscalitatea nu trebuie să modifice alegerile pe care le-ar face indivizii (ca cetăţeni) urmărind satisfacerea intereselor şi nevoile lor. Toate aceste interese, în concepţia liberală a societăţii civile, sunt legitime. Altfel spus, fiscalitatea nu are voie să se substituie cetăţenilor şi să creeze o altă scară de valori pentru pretinse nevoi clamate de birocraţi şi oameni politici. Impozitul nu trebuie să caute egalitatea condiţiilor ci egalitatea şanselor la capacităţi potenţiale egale. Inegalitatea care provine din importanţa şi calitatea serviciilor oferite şi realizate pe piaţă este normală. O persoană care are o idee, îşi asumă un risc şi creează un produs sau un serviciu care are succes pe piaţă nu mai este, în mod evident, pe un plan de egalitate cu cei care nu-şi asumă un asemenea drum. Această condiţie de inegalitate e firească. Fiscalitatea trebuie să favorizeze accesul la proprietate şi putere economică a celor mai capabili care sunt în drept să beneficieze de o impozitare nediscriminatorie.

Principiul nediscriminării. Acest principiu înseamnă că impozitul se stabileşte prin reguli ce se aplică tuturor la fel. Un impozit pe venitul contribuabilului mai ridicat cu cât serviciul realizat de acesta e mai mare e contrar nedescriminării. E chiar o discriminare. Aceasta era voinţa egalizatoare şi de plafonare a statului comunist. Şi încă mai funcţionează şi astăzi.

Principiul nepersonalizării. Acest principiu statuează că prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetări de tip inchizitorial („securist”) asupra vieţii persoanelor. Menirea societăţii democratice este respectul şi deplina dezvoltare a personalităţii umane. La celălalt capăt al procesului de fiscalizare, adică al combaterii evaziunii fiscale, poate interveni, în apărarea aceluiaşi principiu democratic, obligaţia justificării unor venituri care depăşesc semnificativ nivelul celor efectiv declarate de contribuabil în vederea impozitării.

Principiul de neutralitate şi eficacitate. Impozitul trebuie să favorizeze o mai bună gestionare a economiei. Ca atare, impozitul nu trebuie să lovească beneficiile provenite din realizarea unor tehnici mai eficace, din scăderea costurilor sau o mai bună orientare a producţiei care în fapt constituie motorul principal al economiei de piaţă. La urma urmelor trebuie penalizate întreprinderile cu pierderi iar nu cele care realizează beneficii.

Principiul „legitimităţii”. Spre deosebire de veniturile care provin din servicii efectiv oferite colectivităţii şi realizate pe piaţă, veniturile care nu corespund unor asemenea servicii nu pot fi considerate „legitime”. Aşa spre exemplu impozitul poate să sancţioneze printr-o prelevare superioară creşterea speculativă a valorii terenurilor, imobilelor, dobânzilor adică a unor venituri generate peste temeiul justificat de piaţă, venituri ce nu provin din servicii efectiv realizate. Putem fi sau nu de acord cu acest principiu însă orice sistem economic care va intra în dezacord prea mare cu el, mai devreme sau mai târziu, riscă un colaps.

Principiul transparenţei şi eliminării arbitrariului. Impozitul trebuie prelevat conform unor reguli simple şi clare care nu dau naştere la niciun arbitrariu şi a căror aplicare trebuie să fie cât mai puţin costisitoare. Complicaţiile, interpretările şi costurile excesive în aplicarea impozitului vădesc nu doar incompetenţă ci, de cele mai multe ori, un abuz şi o voinţă excesivă a puterii iresponsabile a birocraţiei care, în propriul său interes, se pune în slujba unei puteri politice incapabilă să-şi facă datoria.