Ediția 2004

Principiul fundamental pe care se bazează politicile publice ale URR este cel al pragmatismului, în sensul orientării către rezultate. Este vital să depăşim nivelul politicilor publice practicate în toţi anii tranziţiei, care s-au caracterizat prin incoerenţă şi lipsa prizei la realitate. Ele au fost mai degrabă cârpiri ale cutumelor existente decât reforme coerente.

Justiţia română este, în acest moment, un sistem corupt în profunzime şi ineficient. De pe urma lui profită politicienii aflaţi la putere, care controlează justiţia şi care beneficiază, astfel, de o imunitate mult mai puternică decât cea parlamentară. De pe urma corupţiei sistemului judiciar beneficiază însă şi politicienii aflaţi în opoziţie; după două alternanţe la guvernare, nici unul din marii corupţi nu a fost condamnat.

Cei care pierd din cauza corupţiei din justiţie sunt toţi cei care nu trăiesc din corupţie sau prin spolierea bugetului public. Cei care pierd sunt imensa majoritate a românilor care vor să câştige onest, într-o economie normală şi într-o societate normală în care legea este respectată şi toţi cetăţenii sunt egali în faţa ei.

Obiectivul URR în domeniul justiţiei este funcţionarea puterii judecătoreşti ca o putere cu adevărat independentă în stat, în condiţii de tratament egal în faţa legii pentru toţi cetăţenii şi de asigurare a apărării depline a drepturilor şi libertăţilor acestora. Priorităţi:

1. Alegerea preşedinţilor de instanţă şi a prim procurorilor de către Consiliul Superior al Magistraturii. În felul acesta judecătorii şi procurorii vor fi independenţi de puterea politică.

2. Incompatibilitatea dintre funcţia de parlamentar şi avocatură. În acest moment, parlamentarii-avocaţi îşi folosesc influenţa în favoarea clienţilor mai mult sau mai puţin inocenţi pe care îi apără în tribunal în timpul dezbaterilor parlamentare.

3. Specializarea instanţelor. Specializarea instanţelor şi fragmentarea instanţelor-mamut în unităţi mai uşor de administrat. Introducerea arbitrajului atât pentru cauzele civile uşoare, sub 300 euro, cât şi pentru cauzele comerciale sub 10.000 euro. Arbitrajul pentru cauzele civile poate funcţiona în subordinea primăriilor.

4. Creşterea salariilor magistraţilor. Salariile magistraţilor trebuie să ajungă, în sumă netă, la nivelul a 8 salarii medii pe economie. Această măsură va asigura demnitatea şi statutul deosebit de care trebuie să se bucure cei care au sarcina de a aplica legea, şi care ajung astfel să dispună de vieţile şi proprietatea cetăţenilor precum şi de bunurile publice.

5. Extinderea asistenţei gratuite. Acordarea de asistenţă juridică gratuită părţilor nu numai în procesele penale ci şi în cele civile, în cazul în care complexitatea lor prejudiciază dreptul la apărare. Această măsură ar îmbunătăţi mult accesul la justiţie al celor lipsiţi de mijloace. În acelaşi sens, taxele de timbru mari (peste 10 milioane lei) ar trebui să poată fi plătite şi pe parcursul soluţionării cauzei sau într-un interval de maximum 60 de zile de la soluţionarea acesteia.

6. Normarea muncii judecătorilor. Stabilirea unui nivel maxim de încărcare cu dosare spre soluţionare (astfel, se va evita folosirea abuzivă a controlului eficienţei ca mijloc de presiune asupra magistraţilor). Repartizarea dosarelor aleator, prin intermediul calculatorului.

7. Separarea carierelor juridice. Pentru evitarea conflictelor de interese, carierele juridice vor fi separate, prin interzicerea trecerii magistraţilor în avocatură (şi invers) pentru o anumită perioadă de timp.

8. Scurtarea duratei proceselor. Procesele de orice natură trebuie să înceteze a fi un calvar interminabil, de aceea ele vor fi scurtate prin modificarea regulilor de comunicare a actelor de procedură şi prin identificarea problemelor de drept dintr-un proces în cadrul unei singure şedinţe, care să preceadă administrarea probelor.

9. Prelungirea termenelor de prescriere a pedepselor. Termenele de prescriere au devenit o modalitate de evitare a pedepsei pentru mulţi infractori, care beneficiază nemeritat de faptul că anchetele şi procesele durează mult din cauza lipsei de eficienţă şi de resurse a poliţiei şi Justiţiei, şi pot fi prelungite la infinit prin presiuni politice sau corupţie.

10. Separarea puterii judecătoreşti de cea executivă. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să beneficieze de o independenţă deplină faţă de Ministerul Justiţiei. El trebuie să joace un rol mult mai important în selecţia, evaluarea şi promovarea magistraţilor, în timp ce Ministerul Justiţiei trebuie să se ocupe de administrarea şi reglementarea sistemului juridic. Procurorii trebuie scoşi de sub autoritatea Ministerului Justiţiei. Preşedintele nu trebuie să aibă dreptul de a conduce şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii, iar ministrul justiţiei pe cel de a vota în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

11. Resubordonarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Această instituţie face în acest moment un joc politic şi de aceea existenţa ei nu se justifică decât în condiţiile în care ea este strict independentă şi echidistantă din punct de vedere politic (prin subordonare doar faţă de Parlament).

România se plasează constant pe ultimele locuri în Europa la majoritatea indicatorilor privind starea de sănătate a populaţiei, uneori la diferenţe alarmante faţă de standardele moderne de civilizaţie. De aceea, actualul sistem, prost conceput, prost administrat şi subfinanţat trebuie înlocuit cu un sistem mixt de stat-privat. Acest sistem va continua să îndeplinească funcţia de protecţie socială a celor care nu-şi permit să cheltuie prea mult cu sănătatea, dar va oferi, prin asiguratorii privaţi, şi servicii de nivel mai ridicat celor care contribuie mai mult. Obiectivul principal al politicilor URR în acest domeniu îl constituie, pe termen mediu, trecerea cât mai multor unităţi medicale din sistemul public in cel privat, astfel încât asiguraţii să aibă posibilitatea de a alege dintre mai multe unităţi medicale private şi de stat.

Introducerea concurenţei în sistemul sanitar va avea ca efect nu doar creşterea calităţii serviciilor oferite pacienţilor, ci şi recâştigarea demnităţii corpului medical. Sectoarele ce vor rămâne în administrarea CNAS sau a ministerului vor deveni astfel mai eficiente, şi în acelaşi timp vor putea oferi angajaţilor salarii mult mai bune decât cele de subzistenţă de acum. Priorităţi:

1. Introducerea asigurărilor private de sănătate. Acestea vor face posibilă corelarea nivelului de servicii medicale cu mărimea contribuţiei, precum şi eficientizarea sistemului sanitar. Casa Naţională de Asigurări de Sănătate va continua să administreze o contribuţie minimală, de sub 10% din salariu, oferind în schimb un pachet minimal de servicii de sănătate, iar pentru restul serviciilor individul va avea posibilitatea de a-şi alege asiguratorul, exclusiv privat, de pe o piaţă concurenţială. Din această contribuţie minimală urmează să fie compensate şi preţurile unei liste de medicamente care să acopere un nivel satisfăcător de sănătate a asiguratului, cheltuielile excesive fiind limitate.

2. Privatizarea serviciilor medicale. Accesul liber la piaţa de servicii medicale a prestatorilor privaţi în condiţii de liberă concurenţă.

3. Reorganizarea spitalelor. Acele spitale care nu pot fi preluate de administraţia locală trebuie să devină instituţii autonome, de stat sau private. Ele trebuie să devină furnizori independenţi care să încheie contracte cu Casa Naţională şi cu casele private de asigurări, în felul acesta controlându-se şi eficienţa şi calitatea serviciilor lor. Spitalul trebuie condus de un manager care nu trebuie să fie neapărat medic. Partea medicală a activităţii trebuie să revină unui consiliu de conducere în care sa fie incluşi şefii secţiilor din spital. Serviciile din spitalele care rămân de stat vor fi externalizate, urmărindu-se un set naţional de criterii de selectare a furnizorilor.

4. Introducerea cupoanelor de sănătate. Nivelul minim al pachetului de servicii medicale va fi asigurat la pacienţi, nu la prestatori. Pacienţii vor avea dreptul să-şi aleagă liber prestatorii, atât medicii de familie, cât şi cei de specialitate.

5. Crearea unui sistem informaţional standard la nivel naţional. Prin acest sistem vor fi conectaţi toţi furnizorii şi asiguratorii de servicii medicale, urmând ca fiecare client să aibă un card de sănătate prin care să deruleze toate operaţiunile legate de utilizarea serviciilor medicale. În acest fel se eficientizează activitatea fiecărui sector cu care pacientul vine în contact şi se vor obţine raportări corecte ale activităţii fiecărui medic sau spital (fără internări şi servicii fictive), prescrieri de medicamente etc. 6. Eficientizarea serviciilor medicale. Pentru eliminarea conflictelor de interes, medicii vor putea fi parte din contracte cu mai multe case de asigurări de sănătate, dar în sistemul încheierii unui singur contract cu fiecare casă.

7. Privatizarea caselor de sănătate paralele din Transporturi, Justiţie şi Poliţie. Aceste case produc o discriminare inacceptabilă între asiguraţi, inclusiv pentru că beneficiază de subvenţii masive din bugetul public. Trebuie să existe o singură Casă Naţională de Sănătate de stat.

8. Independenţa Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Gestionarea independentă a fondurilor, numai pentru scopurile pentru care au fost colectate, conform legii. Deturnarea impozitelor pentru sănătate către şomaj sau pensii nu face altceva decât să acopere incapacitatea actuală a statului de a colecta în mod egal impozitele şi de a organiza un sistem de pensii funcţional. CNAS este responsabilă cu finanţarea programelor naţionale de profilaxie, din contribuţia minimă obligatorie.

9. Standardizarea şi independenţa serviciilor de urgenţă la nivel naţional. Programe de acţiune şi dezvoltare standardizate, aliniate la sistemele de urgenţă ale Uniunii Europene. Consolidarea sistemului paramedical şi privatizarea serviciilor de ambulanţă.

10. Programe naţionale de sănătate. Aceste programe, finanţate din bugetul Ministerului Sănătăţii, în special cele care se adresează copiilor şi cele care combat bolile infecţioase, sunt esenţiale pentru a asigura starea de sănătate a naţiunii şi, nu în ultimul rând, pentru a degreva viitoarele bugete pentru sănătate de cheltuieli ce pot fi evitate. Ele trebuie mai bine monitorizate şi evaluate; de aceea, CNAS răspunde pentru ele în faţa guvernului. În cazuri speciale, care pot afecta semnificativ starea de sănătate a populaţiei (de exemplu epidemiile) guvernul poate aloca bugete suplimentare.

Sănătatea este sistemul pe care cârpelile de azi pe mâine l-au adus la cel mai vizibil şi dureros faliment: în multe locuri din ţară pacienţii trebuie să îşi aducă de acasă medicamente, pansamente, sau chiar lemne de foc. Colapsul sistemului sanitar este umilitor în primul rând pentru pacient, care e pus în poziţia de a cerşi servicii medicale de o calitate imposibil de anticipat, dar şi pentru cadrele medicale care sunt obligate să primească bacşiş. Astfel că nu vedem de ce n-am putea elimina această stare de lucruri regretabilă pentru foarte mulţi, datorată doar incompetenţei şi dezinteresului a foarte puţini.

Educaţia este un serviciu social cu rol fundamental în construirea unei societăţi stabile, care împărtăşeşte un sistem de valori coerent. Sistemul de educaţie este cel care creează coeziunea culturală caracteristică statelor moderne, dar şi ordinea socială necesară oricărei societăţi civilizate. În viziunea URR, obiectivul sistemului de educaţie este adecvarea individului la societatea în care el va trăi şi activa. Doar realizarea acestui scop va permite absolvenţilor să returneze societăţii investiţiile făcute în educaţia lor.

Sistemul de învăţământ este unul dintre elementele cheie ale construcţiei şi progresului unei societăţi, care îşi arată roadele pe termen mult mai lung decât durata unui ciclu electoral. Ca atare, pentru coerenţa şi viabilitatea educaţiei considerăm că este absolut necesară realizarea unei strategii pe termen lung în acest domeniu.

Priorităţi: 1. Apropierea învăţământului de viaţa reală. Sistemul de educaţie trebuie să pregătească absolvenţii nu doar pentru viaţa socială, ci şi pentru activitatea lor profesională. Politicile Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR vizează, de aceea, depăşirea situaţiei de astăzi, în care absolvenţii ştiu tot, dar nu pot nimic, îşi găsesc cu greu un loc de muncă iar acesta e, cel mai adesea, de nivel inferior şi prost plătit. Considerăm că învăţământul vocaţional, care oferă o meserie absolventului, trebuie să deţină un rol mai important decât acum, devenind o alternativă viabilă la învăţământul teoretic. Curriculumul trebuie să fie, însă, suficient de flexibil încât învăţământul vocaţional să nu mai fie perceput ca un sfârşit obligatoriu de carieră, ci şi ca o posibilă etapă de dezvoltare.

2. Introducerea învăţământului economic începând din şcoala primară. Este necesar ca absolvenţii de orice nivel să se simtă confortabil în lumea modernă şi să poată beneficia de toate avantajele pe care le poate oferi sistemul ei economic. Este anormal ca absolvenţii de liceu să înveţe formula de calcul a ratei şomajului şi alte teorii macroeconomice abstracte, dar să nu ştie în ce condiţii se poate lua un credit sau cum poate fi el folosit în mod productiv. În plus, un învăţământ economic pragmatic poate ameliora considerabil şansele tinerilor de a deveni întreprinzători privaţi.

3. Creşterea ponderii Educaţiei Civice în programa şcolară, la toate nivelurile. Elevii trebuie să cunoască sensul termenilor politici, să ştie care sunt şi cum funcţionează instituţiile statului şi cele europene. Educaţia Civică are sarcina de a-i face să înţeleagă legătura dintre viaţa lor de zi cu zi, inclusiv în ce priveşte nivelul de trai, şi viaţa politică a societăţii. De asemenea, susţinem creşterea ponderii disciplinelor artistice şi umaniste, precum şi a celor care se referă la de mediul de viaţă modern, în special la provocările lui: comunicare, ecologie, comunitate etc.

4. Separarea activităţii manageriale de activitatea didactică. Activitatea managerială trebuie să urmărească obiective clare legate de funcţionarea logisticii sistemului. Responsabilitatea calităţii educaţiei trebuie atribuită unui consiliu didactic, în care să fie reprezentate şi interesele elevilor sau ale studenţilor. 5. Instituţiile de învăţământ trebuie să devină elemente de referinţă în cadrul comunităţii, motiv pentru care acestea trebuie să fie subordonate administraţiei locale care să preia competenţele în materie de management. Integrarea şcolilor în comunitate trebuie să facă obiectul unui proces de tranziţie de doi-trei ani.

6. Salarizarea corespunzătoare. Trebuie recunoscut faptul că învăţământul nu mai atrage astăzi absolvenţi de marcă. Salariul e doar una din cauze, dar una foarte importantă, astfel că noi susţinem salarizarea la un nivel sensibil superior celui de subzistenţă din clipa de faţă. Criteriile de salarizare trebuie reorientate însă către performanţă, în dauna criteriilor birocratice precum cel al vechimii. 7. Crearea unei autorităţi independente de evaluare. Este necesară înfiinţarea unui Institut de Evaluare şi Bune Practici care să asigure respectarea standardelor de calitate ale procesului de educare. El va avea un mandat şi metodologie clare, astfel încât să asigure un proces transparent şi credibil de evaluare academică la toate nivelele. Institutul de Evaluare şi Bune Practici va funcţiona în subordinea Parlamentului, pentru a evita conflictul de interese din cadrul ministerului. 8. Desfiinţarea examenului de capacitate. Acesta nu consfinţeşte nimic, astfel că admiterea în liceu trebuie făcută pe bază de examen, la decizia fiecărui liceu.

9. Transformarea examenului de bacalaureat într-un examen naţional de certificare. Acesta trebuie subsumat scopului formativ al învăţământului, certificând nu doar cunoştinţele, ci şi abilităţile şi valorile. Admiterea în învăţământul superior trebuie să se facă prin examen de selecţie, importanţa şi ponderea bacalaureatului în procesul de selecţie fiind la latitudinea instituţiei de învăţământ superior.

10. Adecvarea rezultatelor finale ale universităţilor la cerinţele reale din societate şi economie. Trebuie să existe categorii largi de studenţi cu o pregătire pragmatică şi categorii restrânse de studenţi cu pregătire aprofundată şi cu perspective de carieră ştiinţifică. Propunem introducerea sistemului universitar anglo-saxon, cu obţinerea diplomei după 3 ani, master - după 5 ani şi doctoratul - ulterior.

11. Susţinerea cercetării fundamentale. Toată cercetarea pe bază de cerinţe ale societăţii şi nu ale mediului economic trebuie finanţată în continuare de către stat întrucât acest tip de cercetare este, după părerea noastră, singurul beneficiar legitim al fondurilor publice. Aceste fonduri se vor aloca pe bază de proiecte.

Învăţământul românesc are probleme foarte mari: dezinteresul profesorilor şi al elevilor, nepotismul penibil din multe universităţi şi, poate mai mult decât orice, bugetele de subzistenţă, căci ele "justifică" în ultimă instanţă abandonarea oricăror standarde. A trece sub tăcere această gravă criză, cu scuza eternă a succeselor "olimpicilor noştri", înseamnă a accepta implicit adâncirea crizei. Noi credem că e necesar, ca de altfel în cazul oricărei politici sectoriale, să ne punem serios întrebarea ce anume dorim să obţinem din partea sistemului de educaţie. Pe baza răspunsului, trebuie să luăm exact acele măsuri care conduc la rezultatul dorit, chiar dacă ele deranjează cutume vechi ale învăţământului. Educaţia s-a dovedit o resursă esenţială pentru multe ţări care au ieşit din crize profunde înspre prosperitate şi stabilitate politică, deoarece ea este principala modalitate de schimbare a societăţii în profunzime. Ca atare, reforma educaţiei este una pe care nu avem voie să o mai ratăm.

Proprietatea privată este fundamentul economiei de piaţă şi, de aceea, este condiţia de bază a prosperităţii. Mai mult decât atât, proprietatea privată asigură autonomia fiecărui cetăţean. De aceea, fără proprietate privată nu există libertate individuală şi, în acelaşi timp, nu poate exista nici democraţie, căci democraţia se bazează tocmai pe acţiunea autonomă a cetăţeanului care îşi reprezintă interesele în relaţie cu statul.

Obiectivul Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR este de a institui proprietatea privată ca fundament al societăţii şi al economiei, ca drept fundamental în jurul căruia se construieşte legislaţia şi al cărui respect să devină o valoare morală pe care se bazează comportamentul tuturor.

Proprietatea privată a primit prin procesul de restituire din anii 90 o puternică lovitură, prin limitarea drastică a proprietăţilor funciare restituite şi prin restituirea lor arbitrară, precum şi prin refuzul de a restitui imobilele confiscate în timpul comunismului. Practic, în anii 90 a avut loc o nouă naţionalizare, motivată de data asta nu doar de ura ideologică faţă de "chiaburi", ci şi de interesele celor care au profitat de aceste proprietăţi confiscate încă o dată, fie ei politicieni, membri ai administraţiei sau simpli chiriaşi. De aceea restituirea integrală a proprietăţilor confiscate este o datorie morală a societăţii româneşti, ca şi o condiţie pentru dezvoltarea economică şi socială. Pentru a consolida un sistem sănătos al proprietăţii private este, de asemenea, necesară promovarea liberei iniţiative şi a concurenţei loiale, astfel încât proprietatea să fie dobândită prin activităţi economice corecte şi profitabile. Doar în acest fel proprietatea devine productivă. Dacă ea e dobândită uşor prin afaceri oneroase, va fi cu precădere o sursă de consum şi stagnare. Dacă eliminăm sistemul acestor afaceri oneroase care domină o bună parte a economiei private, atunci proprietatea dobândită prin muncă şi competitivitate va fi cu precădere o sursă de investiţii şi dezvoltare. Priorităţi:

1. Restituirea integrală a proprietăţilor confiscate în timpul comunismului. Restituirea trebuie să se facă în natură. În cazul proprietăţilor industriale, foştii proprietari trebuie despăgubiţi corect, sau trebuie să aibă prima opţiune în privatizare dacă fostele lor firme mai sunt în proprietatea statului. 2. Privatizarea de urgenţă a tuturor activelor statului în economie. Singurele excepţii admisibile sunt societăţile a căror privatizare e problematică dar care nu pot fi lichidate, precum CFR, sau cele care materializează interese ale întregii societăţi pe care iniţiativa privată nu le poate susţine: institute de cercetare etc.

3. Crearea unui sistem transparent de licitaţii. Simplificarea caietelor de sarcini care au funcţia de a elimina competiţia reală şi, astfel, au ca efect global descurajarea liberei iniţiative. 4. Impozitarea proprietăţilor imobiliare în funcţie de valoarea lor de piaţă. În felul acesta este eliminată şi o formă de impozitare arbitrară, dar este stimulată şi folosirea cât mai productivă a acestor proprietăţi.

5. Reglementarea clară a obligaţiilor proprietarului. Prorietarii de terenuri agricole trebuie să aibă obligaţia de a le cultiva, iar proprietarii de imobile sau asociaţiile de proprietari trebuie să aibă obligaţia de a se îngriji cu adevărat de starea şi aspectul clădirilor, astfel încât oraşele să poată arăta civilizat.

6. Responsabilizarea demnitarilor şi funcţionarilor care produc pierderi proprietăţilor publice. Modificarea legislaţiei în sensul sancţionării drastice a celor care produc daune proprietăţii publice. 7. Educaţie pentru proprietate. Crearea încă din şcoala primară (la Educaţie Civică) a respectului pentru proprietate, atât cea privată cât şi cea publică. Propunerea, inclusiv la literatură, a unor modele personale şi de acţiune care implică iniţiativa, dorinţa de dezvoltare şi pragmatismul, în locul modelelor idealist-defetiste pe care le propune acum şcoala din România.

O atitudine de promovare şi protejare a proprietăţii private nu e în conflict cu protejarea proprietăţii publice, care a avut atât de mult de suferit în ultimii ani, spre dezavantajul imensei majorităţi a cetăţenilor. Dimpotrivă, respectul pentru proprietatea privată implică şi respectul pentru proprietatea publică. Proprietatea privată este fundamentul unei atitudini sociale, al comunităţii şi al sentimentului real de solidaritate pe care proprietatea colectivă nu a reuşit, în timpul comunismului, să-l creeze.

Economia este domeniul vital al oricărei societăţi; tocmai de aceea, fără economie liberă şi prosperă nu poate exista nici societate democratică, în care fiecărui cetăţean să îi fie recunoscute drepturile şi să îi fie ascultată vocea. Noi credem că relaţiile de piaţă sunt nu un "rău necesar", ci sunt singura modalitate în care se pot raporta unul la celălalt oamenii liberi şi demni. Ele constituie singurul model de organizare care poate să recunoască în mod obiectiv, nu în funcţie de voinţa arbitrară a unei persoane, valoarea fiecăruia, care poate să răsplătească meritul şi să promoveze competenţa. De aceea economia de piaţă este pentru noi chiar normalitatea, care trebuie să funcţioneze şi în afara economiei propriu-zise. În politică partidele ar trebui să concureze între ele, oferind produse din ce în ce mai bune clienţilor-alegători. Din păcate, însă, aşa cum în economia românească multe pieţe sunt controlate sau lipsite de concurenţă reală, şi spaţiul politic este unul monopolistic, în care înţelegerile obscure dintre falşii competitori afectează grav interesele clienţilor. Principiile economiei de piaţă ar trebui să guverneze şi sectorul de stat, fie că e vorba de sectoare economice (energie, transporturi, până la privatizarea lor) sau bugetare (învăţământ, administraţie, etc.). Dacă economia de piaţă ar funcţiona corect, ea ar determina şi sectorul de stat să funcţioneze cât mai eficient; fie prin concurenţă directă (de exemplu în învăţământ), fie prin relaţii de colaborare care forţează obţinerea unor rezultate (mai ales in administraţie), fie oferind un model de organizare şi conducere. O bună parte a economiei private din România nu ţine, însă, de modelul economiei reale de piaţă, căci nu câştigă prin productivitate în cadrul pieţei, ci prin corupţie în relaţie cu statul. E vorba de numeroase afaceri conduse indirect sau chiar direct de politicieni, ca şi de afaceri conduse de cei care ştiu să exploateze relaţii politice sau doar corupţia administraţiei, justiţiei sau Poliţiei. Aceste afaceri câştigă din licitaţii trucate, contracte oneroase, reeşalonări ale datoriilor, şi oricare alte ilegalităţi trecute cu vederea, pe cheltuiala contribuabililor, de cei care ar trebui să le sancţioneze. Acest sector viciat al economiei private, împreună cu sectorul de stat economic şi administrativ şi împreună cu politicul formează un cerc vicios care are ca principal efect menţinerea României în subdezvoltare. Nu numai că se produce foarte puţin, dar puţinele resurse sunt în mare parte deturnate sau cheltuite ineficient, şi de aceea dezvoltarea socială este greu de demarat. În plus, acest tip de economie bazat pe corupţie a creat deja modele de succes dăunătoare, care se reproduc cu rapiditate. Obiectivul URR este de a limita intervenţia şi participarea statului în economie şi de a institui reglementările specifice economiei de piaţă. Un element esenţial al politicii economice este politica fiscală. Politica fiscală instabilă şi lipsită de criterii de până acum nu a reuşit decât să creeze bariere pentru investitori, să dezvolte economia subterană şi căile de eludare a legislaţiei, să genereze costuri de administrare ridicate şi să distrugă autoritatea statului în domeniu. De aceea, susţinem o politică fiscală care să aducă la suprafaţă economia gri şi neagră, care să încurajeze investiţiile şi câştigul prin muncă, nu prin evaziune. Priorităţi

1. Privatizare rapidă pe criterii economice. Privatizarea totală a sectorului de stat, în funcţie de criterii economice, nu sociale. Privatizarea rapidă a utilităţilor publice, ale căror pierderi uriaşe datorate ineficienţei sunt acoperite, nediferenţiat, din bani publici. Obiectivul nostru în următoarea perioadă este de "a crea şomaj", adică de a însănătoşi economia prin introducerea relaţiilor de piaţă. Pe de altă parte, trebuie abandonate metodele neoneste de cosmetizare a statisticilor, care "raportează" cifre ridicol de mici ale şomajului. 2. Tratament egal al agenţilor economici. Colectarea egală, nediscriminatorie a taxelor şi impozitelor datorate de agenţii economici, precum şi a datoriilor. Deoarece scutirea şi reeşalonarea datoriilor sau acordarea de subvenţii din bani publici pot fi justificate doar de urmărirea unui interes strategic şi justificat public, toate aceste decizii trebuie să revină Parlamentului. 3. Integrarea tuturor politicilor economice într-un unic Plan Naţional de Dezvoltare. Coordonarea în cadrul acestui plan a tuturor politicilor economice cu politicile vizând infrastructura, mediul, agricultura, dezvoltarea rurală sau politicile sociale. În plus, toate acestea trebuie gândite regional. 4. Reformă fiscală. Introducerea unei cote unice de impozitare de 15%. Conform evaluărilor statistice ale Uniunii Europene, în România anagajaţii în economia subterană sunt tot atât de mulţi cât cei care plătesc taxe. În această situaţie cota unică de impozit ar aduce la lumină o mare parte a acestei economii, iar bugetul nu ar putea decât să crească. 5. Deducerea unor cheltuieli personale de dezvoltare economică şi socială. Cheltuielile cu educaţia, tehnica de calcul, precum şi rata la creditul ipotecar vor fi deductibile. Ele vor fi plafonate la niveluri la care rămân stimulente pentru creştere economică şi competiţie, fără să devină surse de evaziune sau să dezechilibreze bugetul public.

6. Creşterea substanţială a încasărilor locale. Cel puţin 50% din toate taxele şi impozitele trebuie să rămână pe plan local, pentru a putea finanţa satisfăcător funcţiunile ce urmează a fi transferate administraţiei locale: învăţământ, poliţie etc.

7. Strategie fiscală. Nivelul taxelor şi impozitelor trebuie anunţat pe cel puţin 3 ani înainte, pentru a avea stabilitate şi previzibilitate.

8. Cod de Conduită al Autorităţii Fiscale. Acesta trebuie să stipuleze drepturile şi îndatoririle plătitorului de taxe precum şi pe cele ale inspectorului fiscal. Toate atribuţiile de control vor fi strânse într-o singură instituţie, a Fiscului, ceea ce va facilita centralizarea informaţiilor şi a responsabilităţii. Controlul fiscal de fond va avea loc o dată la 3 ani pentru fiecare contribuabil. Codul va crea un mecanism de arbitraj, ca alternativă la procedurile judiciare lungi şi costisitoare, şi va prevedea limitele controlului şi asigurarea confidenţialităţii. Inspectorii fiscali trebuie să reducă cât mai mult costurile pe care compania controlată le are în perioada controlului propriu-zis.

9. Reforma sistemului coercitiv. Susţinem desfiinţarea tuturor amenzilor fiscale aplicate pentru condiţii de formă, nu de fond. Susţinem majorarea cuantumului amenzilor pentru infracţiunile economice şi interdicţia accesului contribuabilului care a comis infracţiuni la facilităţi de creditare fiscală şi achiziţii publice. Crearea unui sistem public de evidenţă a contribuabililor care au comis infracţiuni. În condiţiile unui sistem fiscal mult mai simplu şi clar decât cel actual, susţinem recompensarea inspectorilor fiscali cu 10% din fraudele descoperite care depăşesc suma de un miliard de lei. 10. Implementarea unui sistem unitar de evidenţă şi urmărire a impozitelor şi taxelor. Acesta trebuie să asigure declararea şi plata on-line, trimiterea de înştiinţări trimestriale privind situaţia fiscală a contribuabilului. Aparatul administrativ financiar, inclusiv unităţile descentralizate ale acestuia (Direcţii judeţene, Administraţii publice, Percepţii), va trebui redimensionat.

11. Simplificarea formularelor. Eliminarea obligativităţii utilizării formularelor tipizate şi a tuturor declaraţiilor periodice (exceptând bilanţul anual şi deconturile lunare de TVA) şi posibilitatea utilizării oricărui tip de factură, cu condiţia ca seria sa de evidenţă să se aloce centralizat pe ţară, iar formularul să conţină minimum de date de identificare şi descriere a operaţiunii economice şi a valorii facturii. În acest fel se vor uşura mult operaţiunile comerciale, care în condiţiile formularisticii excesive de azi consumă în van mult timp şi efort. 12. Externalizarea unor activităţi. Angajarea unor organizaţii private pentru activităţi precum achiziţiile publice, înmatricularea vehiculelor auto sau vămi ar elimina corupţia gravă care le afectează. Acest procedeu simplu, care a dat rezultate foarte bune în alte ţări, ar scuti bugetul de pierderile uriaşe generate de corupţie şi ar micşora preţul unor produse precum medicamentele, care sunt uneori achiziţionate cu adaosuri de peste 600%. Pentru achiziţiile publice este necesară simplificarea caietelor de sarcini care acum limitează competiţia.

13. Asigurări obligatorii. Asigurări minime vor fi obligatorii pentru locuinţe, imobile, efective de animale şi recolte agricole, cheltuielile respective fiind deduse angajaţilor. Aceasta implică, însă, condiţii mai stricte de funcţionare a companiilor de asigurări. 14. Reducerea costurilor de finanţare. Licitaţiile pentru refinanţarea datoriei publice în moneda locală (lei) ar trebui deschise şi rezidenţilor străini; orice astfel de obstacole în tranzacţionarea acestor instrumente financiare trebuie eliminate. 15. Sistem privat de pensii. Introducerea unui sistem privat de pensii, care să lase contribuabilului libertatea de a-şi alege furnizorul de pe o piaţă concurenţială şi de a-şi decide singur viitorul financiar. Primele de asigurare de pensie sunt şi ele deductibile în limita unui plafon rezonabil.

În ciuda potenţialului agricol de excepţie, România a devenit după 1990 un importator net de produse agricole. Acest import este şi un efect, dar este mai ales o cauză a lipsei de resurse şi a subdezvoltării mediului rural. În plus, efortul valutar necesar grevează inutil întreaga economie. Creşterea eficienţei agriculturii româneşti este astfel necesară nu doar pentru a putea face faţă competiţiei europene, adică pentru a nu deveni doar o piaţă de desfacere în Europa, ci şi pentru a putea susţine pe baza productivităţii din agricultură dezvoltarea mediului rural. Gospodăriile individuale, care au acum o pondere zdrobitoare în structura proprietăţii, şi agricultura de subzistenţă pe care o practică ele nu pot susţine această creştere. De aceea, obiectivul principal al politicii URR în agricultură este ca, pe termen mediu, productivitatea în domeniu să crească radical, în condiţiile protejării mediului şi asigurării unei alimentaţii sănătoase. Aceasta presupune, însă, existenţa unei baze solide de exploataţii agricole de dimensiuni medii, bine utilate şi administrate. Priorităţi:

1. Încurajarea creării de exploataţii agricole funcţionale. Pentru creşterea productivităţii agriculturii este necesară concentrarea proprietăţilor mici în asociaţii de producţie. Ca atare, politica de subvenţionare trebuie să fie orientată prioritar către exploataţiile cuprinse între 50 şi 400 de hectare. Încurajându-se formarea fermelor de mărime medie, respectiv asocierea micilor proprietari, se descurajează în acelaşi timp acumularea de proprietăţi foarte mari, care denaturează competiţia prin puterea prea mare pe care ajung să o deţină. 2. Reformă legislativă. Finalizarea distribuirii titlurilor de proprietate pe întreaga suprafaţă cuvenită (adică inclusiv restituirea terenurilor aflate încă în proprietatea statului), precum şi simplificarea procedurilor de transferare a proprietăţii funciare şi de arendare, pentru a înlocui înţelegerile verbale, predominante acum, cu contracte clare. Aceste măsuri vor dinamiza piaţa funciară şi vor crea premisele dezvoltării. 3. Subvenţionarea pe principii economice, nu electorale sau politice. Multe din subvenţiile actuale sunt fie asistenţă socială mascată, practicată de guverne între alegeri şi mai ales în anii electorali, fie facilităţi acordate discreţionar clientelei politice, prin acte normative valabile 3 zile. De aceea, sistemul de subvenţii trebuie să devină transparent şi accesibil în condiţii de egalitate, nu pe baza diferitelor "liste". Acest sistem trebuie să aibă ca obiectiv strategic concentrarea exploataţiilor agricole şi asigurarea funcţionalităţii întregului lanţ tehnologic, de la producţia agricolă până la comercializarea produselor alimentare. Subvenţiile au ca scop asigurarea necesarului de produse agricole pentru întreaga ţară; ele trebuie să fie clar direcţionate înspre motorină, îngrăşăminte, materialele necesare pornirii culturilor, precum şi înspre procesatorii care utilizează materie primă din ţară.

4. Valorificarea produselor. O mare problemă a agriculturii româneşti este aceea că micii producători sunt la discreţia cartelurilor de valorificare a produselor agricole. Pentru a rezolva această problemă este necesară, pe lângă datoria statului de a aplica legile anticartel, şi crearea unor asociaţii de valorificare a produselor care să reunească mai multe ferme şi care să aibă o altă putere de negociere cu partenerii comerciali, fie ei procesatori, pieţe de gros sau burse de produse agricole. Aceste asociaţii vor fi în parte subvenţionate, pentru creşterea standardelor de producţie şi deci a nivelului calităţii produselor agricole. De asemenea, subvenţii specifice vor fi acordate pentru înfiinţarea şi funcţionarea burselor de produse agricole şi a pieţelor de gros.

5. Acordarea de consultanţă pe scară largă. Statul trebuie să asigure, prin ministerul de resort, direcţiile judeţene ale acestuia şi camerele de comerţ consultanţa necesară formării asociaţiilor de producători (ferme) şi de valorificare a produselor. Consultanţa trebuie să acopere şi alte puncte slabe, de la folosirea raţională a îngrăşămintelor şi pesticidelor până la realizarea documentaţiei necesare obţinerii diferitelor tipuri de finanţare.

6. Introducerea şi promovarea unui sistem de asigurări agricole la nivel naţional. Acesta va fi susţinut de asiguratori privaţi, prin subsidierea parţială a primelor de asigurare pentru asociaţii şi exploataţii agricole medii.

7. Revitalizarea învăţământului agricol. Acesta trebuie să înceteze a fi tratat precum "batalionul disciplinar" al învăţământului românesc. Liceul agricol trebuie relansat, astfel încât absolvenţii lui să acopere prăpastia existentă acum între cei cu studii superioare şi cei necalificaţi. În plus, sunt necesare cursuri extraşcolare pentru fiecare sector şi activitate agricolă, în special cursuri pentru fermierii care vor administra acele exploataţii medii ce vor constitui coloana vertebrală a unei agriculturi performante. Agricultura de subzistenţă a funcţionat în timpul tranziţiei şi ca debuşeu pentru eşecul dezvoltării industriale; în mod anormal, proporţia locuitorilor la sat a crescut în loc să scadă, în timp ce România continua să importe legume şi fructe din ţări deşertice. Eşecul dezvoltării rurale nu a fost însă unul întâmplător. El se datorează nu doar incompetenţei unor partide care au dorit, dar nu au reuşit să relanseze agricultura, ci şi intereselor unor forţe politice care se bazează pe un electorat rural sărac, dependent de stat şi slab informat. De aceea, trecerea de la o agricultură de subzistenţă înspre o agricultură modernă, productivă, este strict necesară şi pentru ieşirea din subdezvoltare a întregii societăţi româneşti.

Cultura trebuie privită pe ambele direcţii esenţiale: conservarea patrimoniului şi sprijinirea creaţiei contemporane. În favoarea patrimoniului pledează argumentul că orice pierdere este mai mult sau mai puţin irecuperabilă, însă de partea sprijinirii culturii vii se plasează argumentul cel puţin la fel de puternic că o societate nu poate exista fără creaţie culturală continuă.

Obiectivul esenţial URR în domeniul culturii este de a promova creaţia culturală de valoare şi de a aşeza actul cultural ca liant principal al interesului pentru împlinire spirituală a comunităţilor. Priorităţi:

1. Crearea unei strategii pe termen lung pentru promovarea culturii. Aceasta trebuie să fie realizată prin consultarea tuturor segmentelor culturii. Cultura trebuie să fie autonomă, adică scoasă total de sub influenţa ideologicului şi politicului. Din păcate, această exigenţă minimă a oricărui stat care tinde spre democraţie nu a fost încă realizată în România.

2. Simplificarea drastică a structurii ministerului. Reducerea personalului, inclusiv a posturilor de secretari de stat şi directori. Susţinem desfiinţarea Departamentului Culte; acesta nu are omolog în Europa şi nu poate avea obiect de activitate într-o democraţie normală, în care statul nu gestionează opţiunea religioasă a cetăţenilor.

3. Creşterea calităţii managementului din minister. Ministerul Culturii şi Cultelor nu a acordat importanţa cuvenită nici măcar celor 29 de monumente clasate în patrimoniul mondial UNESCO. S-au pierdut importante finanţări UNESCO, de exemplu în cazul cetăţii Sighişoara sau al mănăstirii Voroneţ, datorită desconsiderării unei cerinţe minime a UNESCO de asigurare a protejării pe plan intern a monumentelor respective.

4. Transparenţă în domeniul culturii. Ministerul Culturii trebuie obligat să facă public un raport anual de activitate amănunţit. Acesta trebuie să includă nu declaraţii festiviste, ca în prezent, ci datele complete ale exerciţiului financiar, ale activităţii ministerului şi instituţiilor din subordine, inclusiv stadiul în care se găsesc realizarea obiectivelor strategice şi elaborarea legislaţiei, mişcările de personal şi lista beneficiarilor tuturor finanţărilor.

5. Promovarea concurenţei loiale. Este necesară încurajarea concurenţei între firmele care execută lucrări de conservare a patrimoniului. Criteriile de atestare şi selectare a executanţilor trebuie să fie transparente şi corecte, astfel încât orice firmă, indiferent de mărime, să aibă acces egal la aceste proiecte. 6. Comisiile de specialitate ale ministerului trebuie redate experţilor. Aceste comisii formate din oameni de cultură de largă recunoaştere trebuie să asigure expertiza de specialitate. Ei vor decide care cărţi, spectacole sau filme urmează să fie subvenţionate, ce opere de artă vor fi achiziţionate şi în ce modalitate se poate realiza cel mai bine conservarea patrimoniului. În felul acesta politica se retrage din cultură, lăsând celor care au reală competenţă în domeniu libertatea de a decide orientarea culturii. Ministerul şi instituţiile din subordine trebuie gestionate de manageri profesionişti specializaţi în cultură dar fără să fie neapărat ei înşişi oameni de cultură, căci funcţia lor e de a administra, şi nu de a evalua, cu atât mai puţin de a produce opere de artă. Doar conjugarea competenţelor administrative ale managerilor cu cele ale specialiştilor vor putea elimina în viitor situaţiile penibile precum cea în care Muzeul Naţional de Artă achiziţionează tablouri furate şi nu vede nimic anormal în asta.

7. Eradicarea corupţiei din Cultură. Orice discuţie acum despre "banii puţini din cultură" este lipsită de sens atâta timp cât conducerea ministerului aruncă sume enorme pe opere de artă dubioase şi acordă contracte preferenţiale anumitor firme care execută lucrări de restaurare de proastă calitate la preţuri foarte mari. În acest moment, membrii comisiei de subvenţionare a cărţii din minister îşi subvenţionează propriile lor cărţi, iar mii de dolari sunt plătiţi, din bugetul public, de către anumiţi directori de teatru, pentru piese submediocre, unor dramaturgi care au servit cu devotament propaganda comunistă, în timp ce salariile breslei actoriceşti sunt mai mult decât precare.

8. Modificarea legii sponsorizării. Susţinem realizarea acestui deziderat în principal prin creşterea plafonului maxim al deducerii şi prin precizarea mai clară a naturii beneficiarilor sponsorizării. Aceştia nu ar trebui să aibă posibilitatea de a realiza profit pe seama sponsorizării. Atragerea surselor alternative de finanţare, care pe termen mediu trebuie să devină majoritare, merge mână în mână cu dezvoltarea economiei şi refacerea culturii comunitare. O soluţie necesară este co-administrarea şi co-finanţarea pentru o perioadă determinată de timp a proiectelor culturale prin parteneriate naţional-local.

9. Restaurarea şi protejarea patrimoniului. Aceasta nu este exclusiv obligaţia statului: chiar structura proprietăţii indică acest fapt: 60% din monumentele istorice sunt în proprietatea Bisericii, 10% în proprietate privată şi doar 30% în proprietatea statului. Este necesar ca statul să găsească parteneri care să co-finanţeze, în mai mare măsură, aceste lucrări. 10. Relansarea cărţii şi a lecturii ca act fundamental al culturii. Susţinem scutirea de TVA a producţiei de carte. În plus, aceasta trebuie subvenţionată selectiv, în aşa fel încât toate operele de valoare dar pentru care nu există un interes suficient al pieţii (ediţii critice, literatură contemporană etc.) să poată vedea lumina tiparului. Este necesară crearea unor biblioteci private, inclusiv prin privatizarea unor sectoare ale bibliotecilor publice precum filialele lor de cartier, astfel încât iniţiativa privată, care poate intra în parteneriat cu autorităţile locale, să ajungă să servească mai bine anumite segmente ale cititorilor.

Valorile culturii sunt şi valori estetice, dar trebuie să fie integrate şi pieţei. Este important să vedem cultura nu ca o consumatoare de fonduri, ci ca element esenţial al dezvoltării sociale şi economice. În viziunea Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR, sprijinirea culturii şi a creatorilor reprezintă, alături de educaţie, un domeniu prioritar pentru actul de guvernare, întrucât oamenii societăţilor contemporane se integrează social şi se definesc din ce în ce mai mult prin cultură sau prin lipsa ei. De aceea, importanţa acordată culturii reprezintă o decizie a statului de trecere de la o societate a supravieţuirii la una a prosperităţii care să însemne mai mult decât simplul acces la produse şi servicii.

Uniunea pentru Reconstrucţia României - URR consideră că drumul spre normalitate - care constituie obiectivul sintetic al politicilor noastre - nu poate fi parcurs de o societate afectată de tensiuni interetnice. Ca atare, pentru a realiza obiectivele noastre politice, sociale şi economice, este necesar să propunem soluţii concrete pentru detensionarea relaţiilor interetnice şi pentru crearea unui cadru echilibrat de dezvoltare comună.

Obiectivul URR este de a impune în abordarea problemei minorităţii maghiare principii morale şi pragmatice, bazate pe valorile clasice ale democraţiei, pe valorile universale ale drepturilor omului, în particular cele ale minorităţilor, aşa cum se regăsesc ele în documente europene. Aceasta presupune în mod necesar acceptarea dreptului la propria cultură şi identitate, cu toate drepturile ce decurg de aici - înfiinţarea de instituţii specifice, promovarea liberă a propriilor tradiţii, învăţarea şi folosirea limbii materne etc.

Considerăm că societatea românească trebuie să facă eforturi susţinute de combatere a naţionalismului. Aceasta o vedem, însă, nu atât pe terenul discursului, unde naţionalismul doreşte doar perpetuarea disputei în dispreţul oricărei reguli şi a oricărei valori morale, ci pe terenul dezvoltării economice şi sociale, pe cel al eficientizării sistemului politic sau al educaţiei şi culturii. Iar pentru că minoritatea maghiară este unul din principalele repere pentru tensiunile cu caracter naţionalist din România, considerăm necesar să propunem exemple de soluţii concrete pentru problemele concrete ale acestei minorităţi.

Priorităţi: 1. Înfiinţarea unei Universităţi Maghiare în cadrul reţelei universitare de stat. Finanţarea ei ar reveni la început statului, ca în cazul oricărei alte universităţi de stat, iar ulterior, în condiţiile politicii URR în domeniul educaţiei, în regim mixt public-privat; este necesară introducerea treptată a taxelor, echilibrate prin mecanisme ale statului de garantare şi creditare. O altă opţiune ar putea fi co-finanţarea de către statul român a Universităţii "Fundaţia Sapientia" deja existente.

2. Educaţie pentru convieţuire. Considerăm că istoria, ca materie de studiu în şcoală, trebuie să stimuleze formarea de mentalităţi şi comportamente capabile să conducă la o mai bună convieţuire între români şi maghiari. Istoria poate fi privită din unghiuri diferite fără să devină neapărat obiect de manipulare. Manualele actuale de istorie ar putea fi axate mai degrabă pe perspectiva civilizaţiei, a culturii, a personalităţilor istorice, a aspectelor legate de viaţa concretă a societăţilor sau a evoluţiei ideilor şi instituţiilor, decât pe perspectiva evenimentelor preponderent conflictuale, precum războaiele sau luptele pentru putere.

3. Tratament nediscriminatoriu. Considerăm că toţi cetăţenii români, indiferent de apartenenţa lor etnică, trebuie să aibă şanse egale de acces în orice instituţie a statului, în administraţia locală şi centrală, armată sau SRI. Principiul care trebuie să guverneze acest acces egal este cel al competenţei. Doar prezenţa persoanelor aparţinând minorităţilor în toate instituţiile statului le-ar da acestora un adevărat caracter naţional, dacă înţelegem naţiunea în sensul modern, european, de naţiune civică şi nu etnică.

4. Construirea autostrăzii Oradea - Cluj-Napoca - Târgu-Mureş - Braşov - Bucureşti - Constanţa. Aceasta reprezintă o prioritate economică pentru România; ea va asigura legătura strategică cu Europa şi va constitui o axă esenţială a dezvoltării României. Susţinem această rută a autostrăzii şi pentru că, astfel, utilitatea economică este maximă, şi pentru că ea constituie un instrument de comunicare necesar şi comunităţii maghiare. URR consideră inacceptabilă discriminarea zonelor locuite preponderent de maghiari în ceea ce priveşte investiţiile în infrastructură.

5. Eliminarea discriminării investitorilor. URR susţine egalitatea totală şi efectivă a tuturor cetăţenilor României în faţa legii, ca şi a cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României sau care doresc să investească în ţara noastră. Considerăm că trebuie eliminată discriminarea investitorilor străini pe orice criterii, inclusiv pe criteriul apartenenţei etnice. Pe de o parte, legislaţia trebuie să prevadă explicit sancţionarea acestei forme de discriminare, iar pe de altă parte ea trebuie eliminată din practica actului de guvernare, în măsura în care administraţia centrală este implicată în privatizare sau are orice alt tip de influenţă asupra investiţiilor străine.

6. Susţinerea de către stat a culturii minorităţilor. Alocarea de fonduri de la bugetul naţional şi de la cele locale către ONG-uri având ca obiect de activitate promovarea culturii fiecărei minorităţi. Această alocare trebuie să se facă în mod transparent şi pentru proiecte concrete. Dezavuăm actualul sistem de alocare a fondurilor, în funcţie de reprezentarea în Parlament obţinută pe baza unor liste de semnături mai mult sau mai puţin relevante, sistem ineficient şi imoral, ce condiţionează finanţarea de sprijinirea partidului de guvernământ.

Uniunea pentru Reconstrucţia României - URR consideră că e vital să înţelegem faptul că un drept al unei minorităţi nu înseamnă nicidecum un drept în minus pentru majoritate, şi că acesta este chiar primul principiu al convieţuirii civilizate în care diversitatea este o resursă valoroasă, nu o sursă de conflict. Trebuie să creăm mentalitatea că majoritatea nu "dă" drepturi minorităţilor din generozitate, cu atât mai puţin din condescendenţă, acestea fiind drepturi ale oricărei fiinţe umane, la fel de fireşti ca dreptul la viaţă sau la libertate.

Principiul fundamental care trebuie să guverneze reformarea acestor relaţii în România este cel al caracterului privat al credinţei religioase. Aceasta implică, pe de o parte, libertatea fiecăruia de a-şi alege şi manifesta credinţa, precum şi libertatea cultelor de a se organiza după cum cred de cuviinţă, cu excepţia celor care au un rol vădit antisocial. Pe de altă parte, implică separarea dintre stat şi biserică. În mod tradiţional, între Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi statul român a existat o înţelegere conform căreia BOR susţinea necondiţionat orice regim politic, fie el legionar sau comunist, în schimbul recunoaşterii statutului ei privilegiat, de biserică naţională, adică de instituţie care, pe de o parte, este autonomă, pe de altă parte are drepturi speciale asupra domeniului religios şi chiar asupra celui spiritual.

Această înţelegere istorică este nedreaptă faţă de neortodocşi şi faţă de celelalte biserici. Nici o biserică, indiferent de numărul credincioşilor ei, nu trebuie privilegiată în raporturile ei cu statul român şi nici una nu trebuie să aibă statut de biserică naţională. Bisericile trebuie să devină instituţii complet autonome faţă de stat, care aparţin credincioşilor şi comunităţilor locale. Pe de altă parte, nici o biserică nu trebuie să se implice în politică. Într-o societate cu adevărat democratică, în care statul nu impune valori spirituale membrilor societăţii, biserica nu are nimic de a face cu politica şi cu treburile statului. Bisericile trebuie încurajate, în schimb, să îşi asume un rol social, în special BOR care e destul de reticentă în acest sens şi ale cărei tendinţe de implicare în domeniul social au fost sistematic descurajate, în trecut, de către guvernele politice şi de către însăşi conducerea BOR. Obiectivul Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR în privinţa relaţiilor dintre stat şi biserică este de asigurare a separării dintre spiritual şi politic, astfel încât fiecare cetăţean să aibă libertate completă de gândire şi opţiune religioasă şi politică.

Priorităţi: 1. Restituirea proprietăţilor bisericilor şi asociaţiilor religioase confiscate în timpul comunismului. Restituirea tuturor bisericilor neortodoxe care au fost confiscate de stat. Până la finalizarea acestui proces, toate bisericile foste greco-catolice aflate acum în folosinţa BOR trebuie date în folosinţă Bisericii Greco-Catolice.

2. Încetarea salarizării clerului din bugetul naţional, într-un proces de tranziţie de câţiva ani. Salarizarea clerului trebuie să fie făcută din fondurile atrase din plata a 1% (în regim de deducere personală) din venit, către un cult la alegerea contribuabilului. La acestea se adaugă şi fondurile atrase de la comunităţile locale. 3. Întărirea legislaţiei anti-discriminare şi aplicarea ei ca atare. Sancţionarea dură pe linie administrativă a celor care discriminează în funcţie de apartenenţa religioasă, spre exemplu poliţiştii sau magistraţii care îşi asumă, în conflictele legate de restiuirea bisericilor greco-catolice, interesele uneia dintre părţi împotriva legii.

4. Sancţionarea prozelitismului practicat în cadrul învăţământului confesional din şcolile publice. Acest învăţământ trebuie să aibă o relevanţă strict confesională şi educativă, nu propagandistică. Orice manifestare de obedienţă faţă de puterea politică din partea clerului este în defavoarea credincioşilor. Trebuie eliminate acele mecanisme instituţionale care predispun la obedienţă şi care creează situaţiile absurde, dar nu foarte rare din păcate, în care bisericile sunt folosite pentru propagandă politică. În schimb, este binevenită implicarea bisericilor în activităţi precum asistenţa socială.

Implicarea bisericilor în societate trebuie să se facă la acest nivel comunitar, nu la nivelul statului. Relevanţa bisericilor creştine pentru politică, în special pentru orientarea creştin democrată, nu trebuie să aibă o relevanţă neapărat confesională; de aceea în unele ţări partidele creştin democrate reunesc mai multe confesiuni creştine, fără să existe vreun conflict între reprezentanţii lor. Relevanţa creştinismului în politică trebuie să fie mai degrabă una etică, iar funcţia bisericilor creştine ar trebui să fie cea de consolidare a comportamentelor etice şi de transmitere mai departe a valorilor tradiţionale ale societăţilor creştine. Trăsăturile esenţiale ale creştin democraţiei, împărtăşite de Uniunea pentru Reconstrucţia României - URR, sunt: credinţa în Dumnezeu, grija pentru fiecare persoană, puterea dată comunităţilor şi pragmatismul, ca mod de a face politică opus fanatismului ideologic.

Politicile sociale ale Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR pleacă de la principiul că asistenţa socială trebuie clar delimitată de asigurările sociale, acestea trecând sub controlul individului prin privatizarea lor. Asistenţa socială se adresează celor aflaţi în nevoie, indiferent de modul în care contribuie ei la buget, pentru a le oferi condiţiile de bază ale unei existenţe umane. Pe de altă parte, sistemul de asigurări sociale are datoria de a oferi servicii sociale performante, în funcţie de cuantumul contribuţiei. Majoritatea asigurărilor sociale sunt opţionale şi, deoarece trebuie să ofere cel mai bun raport calitate/preţ, trebuie să fie private. Atât sistemul de pensii cât şi cel sanitar trebuie să ofere servicii de mai bună calitate celor care pot contribui mai mult.

Ca atare, obiectivul fundamental pe termen scurt al URR în domeniul politicilor sociale este creşterea ariei de decizie a individului şi reducerea ariei de competenţă a statului asupra serviciilor sociale. Toate instituţiile de stat care administrează sau contractează servicii sociale în beneficul asistaţilor vor avea obligaţia de a publica datele exhaustive ale cheltuielilor, precum şi o analiză amănunţită a eficienţei acestor servicii. Până la privatizarea asigurărilor sociale, fiecare beneficiar de servicii sociale trebuie să ştie exact cu cât contribuie pentru ceea ce primeşte în schimb; cel mai onest ar fi să se renunţe la tertipul ieftin al împărţirii taxelor şi impozitelor sociale între o parte mai mică plătită de angajat şi una mai mare plătită de angajator, când de fapt ele sunt procent fix din salariul brut, deci plătite integral de angajat. Priorităţi:

1. Introducerea unui sistem de pensii private care să dea posibilitatea şi să îi încurajeze pe angajaţi să contribuie mai mult, pentru a avea o pensie mai bună. Introducerea rapidă a fondurilor de pensii capitalizate, cu contribuţie obligatorie, gestionate de societăţi private, urmată de introducerea pensiilor ocupaţionale. 2. Eliminarea subsidiilor universale precum alocaţiile pentru copii sau subvenţionarea energiei, care sunt false măsuri sociale deoarece se adresează indistinct tuturor categoriilor de venituri. Aceste măsuri strict demagogice nu ating ţinta firească a politicilor sociale, şi irosesc inutil resursele. Alocaţia universală pentru copii trebuie înlocuită cu o alocaţie direcţionată precis către copiii săraci, şi care poate fi astfel mai consistentă.

3. Reducerea cheltuielilor nejustificate care creează presiune asupra bugetului asistenţei sociale, precum condiţiile de pensionare specială sau salariile compensatorii. Sumele risipite acum pe salarii compensatorii lipsite de efect pe termen lung ar putea fi mult mai bine utilizate pentru programe de reconversie profesională. Modificarea sistemului de asistenţă a şomerilor astfel încât să îi încurajeze mai mult pe cei fără loc de muncă să îşi caute unul. 4. Facilitarea integrării sociale a persoanelor cu handicap. Dezinstituţionalizarea lor impune îmbunătăţirea asistenţei la domiciliu, atât cea familială cât şi cea profesională. Marile instituţii de îngrijire administrate de stat trebuie înlocuite cu centre de zi administrate de ONG-uri specializate, în care să se poată desfăşura formarea profesională, munca sau petrecerea timpului liber. 5. Eliminarea posibilităţii de a frauda sistemul pensiilor de boală sau handicap, atât prin plătirea acestora din fondurile CNAS, cât şi printr-un mai bun control al acordării de astfel de certificate. 6. Internarea în instituţii de ocrotire a tuturor copiilor care nu au un domiciliu stabil, încurajarea adopţiilor, în special în familii din România, în condiţiile monitorizării lor atente. Asistarea tuturor copiilor aflaţi în dificultate precum şi a familiilor din care provin prin oferirea de resurse materiale şi educaţionale necesare dezvoltării lor.

7. Acordarea de facilităţi tinerilor care se reîntorc în ţară, după o perioadă de minim 6 luni petrecute în Occident, la studii sau muncă în condiţii legale.

8. Acordarea unor prime tinerilor care se angajează după ce părăsesc o instituţie de protecţie, precum şi angajatorilor lor, astfel încât ei să se reintegreze mai uşor în societate. Acestora trebuie să le oferim şi înainte, şi după părăsirea instituţiei de protecţie posibilităţi sporite de a urma formele învăţământului vocaţional. 9. Înăsprirea legislaţiei referitoare la exploatarea copiilor prin muncă sau cerşetorie, simplificarea procedurilor de decădere din drepturi părinteşti a tutorilor care îşi tratează copiii într-un mod care le pune în pericol sănătatea sau demnitatea.

10. Sprijinirea în mod egal a tuturor familiilor tinere care doresc să-şi construiască o locuinţă, prin subvenţionarea creditelor ipotecare. Susţinem eliminarea programelor actuale de construire de locuinţe, discriminatoriu, netransparent şi care încurajează corupţia.

11. Alocarea unui capitol bugetar distinct informării persoanelor defavorizate asupra tuturor serviciilor sociale. 12. Acordarea unei indemnizaţii pentru căutarea unui loc de muncă absolvenţilor, inclusiv celor care nu au împlinit 18 ani dacă au finalizat învăţământul obligatoriu de 10 ani.

Fiecare politică socială trebuie să identifice atât un beneficiu individual, urmărit din raţiuni umanitare, cât şi un beneficiu social. O anumită categorie trebuie să devină beneficiară a unei politici sociale deoarece societatea în întregul ei decide că ea se află într-o situaţie ce justifică cheltuirea de resurse publice, deoarece acestea sunt limitate şi nu vor acoperi niciodată necesarul. Dacă această decizie lipseşte, respectiva politică va fi nu doar imorală, ci şi ineficientă. De o anumită politică trebuie să beneficieze toţi cei care aparţin categoriei îndreptăţite, şi numai ei.

Strategia de apărare trebuie să reflecte contextul geopolitic în care se găseşte România, respectiv riscurile externe ce pot apărea la adresa securităţii ei. Dat fiind acest context şi dimensiunile reduse ale României în comparaţie cu ţările ce pot deveni surse de risc, considerăm că aderarea la NATO reprezintă singura noastră opţiune viabilă. Pe de altă parte, şi tocmai în condiţiile aderării la NATO, considerăm că aceste riscuri nu trebuie supraestimate, şi de aceea cheltuielile pentru apărare trebuie menţinute la un nivel rezonabil, ţinând cont de adevăratele priorităţi ale României (cum ar fi educaţia, sănătatea sau infrastructura).

Asigurarea securităţii externe este condiţia necesară instituirii siguranţei cetăţeanului în viaţa de zi cu zi. Aceasta este o prioritate majoră pentru noi, atâta timp cât instituţiile de resort încă funcţionează aleator. Abuzurile Poliţiei sunt încă obişnuite, cei vinovaţi fiind rareori sancţionaţi, iar serviciile de informaţii nu sunt suficient de bine controlate de societate. Obiectivul URR în domeniul apărării şi siguranţei cetăţeanului este crearea unei armate de profesionişti, impunerea legalităţii, corectitudinii şi eficienţei în modul de funcţionare al Poliţiei, precum şi transparentizarea şi controlarea mai bună a serviciilor de informaţii. Priorităţi:

1. Eliminarea imediată a serviciului militar obligatoriu, care e fundamentul ineficienţei armatei.

2. Elaborarea unei strategii stabile pe termen mediu şi lung pentru armată, plecând de la funcţia pe care armata trebuie să o îndeplinească în plan intern şi planul integrării în NATO.

3. Fixarea unor domenii de excelenţă, în funcţie de strategia stabilită, de utilităţile armatei în plan intern şi de specializările armatelor care fac parte din NATO. 4. Perfecţionarea capacităţilor militare de intervenţie în situaţii de urgenţă civilă, pentru a preveni pierderile de vieţi omeneşti şi a diminua efectele distrugerilor.

5. Creşterea calificării cadrelor militare, atât în instituţii militare şi civile din România cât şi din străinătate. Introducerea unor teste obligatorii de limbă engleză recunoscute internaţional, pentru subofiţeri şi ofiţeri. 6. Selecţia şi promovarea ofiţerilor şi în funcţie de unele criterii fizice, precum greutatea şi înălţimea sau performanţe de efort fizic, pentru a asigura o reprezentare demnă a armatei.

7. Încurajarea producţiei de tehnică militară autohtonă, în special în direcţia tehnicii militare interoperabile în cadrul NATO. 8. Depolitizarea armatei, stabilirea riguroasă a numărului de şefi civili care pot fi schimbaţi politic. Restrângerea şi întinerirea corpului de comandă.

9. Demilitarizarea Poliţiei, inclusiv sub aspectul responsabilităţii juridice a poliţiştilor. 10. Descentralizarea Poliţiei, în special a activităţilor cu relevanţă comunitară.

11. Reformarea servicului de informaţii din Poliţie, astfel încât să combată eficient corupţia lărgită din interiorul instituţiei.

12. Instituirea unui control al cetăţeanului asupra angajaţilor din Poliţie, prin completarea unor chestionare în care să fie evaluată prestaţia celui cu care cetăţeanul vine în contact. 13. Întărirea controlului parlamentar asupra serviciilor secrete, transparentizarea lor în ceea ce priveşte bugetul, personalul şi îndeplinirea atribuţiilor. Combaterea abuzurilor care se ascund sub pretextul caracterului secret al acestor servicii; în realitate, doar o zonă limitată a activităţii lor este necesar să rămână strict secretă.

14. Eliminarea tuturor angajaţilor care au făcut parte din sau au colaborat cu serviciile secrete înainte de 1989, şi îmbunătăţirea procesului de selectare a tinerelor cadre.

15. Relansarea activităţii consiliului naţional pentru studierea arhivelor securităţii, astfel încât acesta să îşi poată atinge mai bine scopul său esenţial de deconspirare a Securităţii şi a tuturor celor care au făcut poliţie politică. Arhivele SRI relevante din acest punct de vedere trebuie predate imediat şi în totalitate CNSAS. Tuturor celor care au făcut poliţie politică trebuie să le fie interzis accesul la demnităţi şi funcţii publice, astfel încât să nu mai fie posibil ca foşti securişti şi informatori să ocupe posturi în justiţie, Poliţie sau Parlament. 16. Orientarea prioritară către combaterea noilor ameninţări la adresa securităţii, precum terorismul, marea corupţie, operaţiunile financiar-bancare ilicite, traficul de droguri şi persoane, migraţia ilegală, armele de distrugere în masă.

România de azi funcţionează încă prin multe instituţii moştenite din perioadei comuniste. Nu contează prea mult că unele au trecut mai lin peste momentul 1989, sau că altele au fost desfiinţate şi apoi reînfiinţate şi redenumite. Am uitat prea uşor şi ezităm prea mult să spunem că în special Securitatea, dar şi Poliţia şi Armata au fost instituţii opresive în timpul comunismului, că schimbările pe care ele le-au suferit după 1989 sunt departe de a fi satisfăcătoare şi că mare parte din metehnele lor şi oamenii care le aplică s-au păstrat. Credem că este timpul să eliminăm din aceste instituţii alte interese decât cele ale cetăţeanului din banii căruia sunt finanţate.

Considerăm corupţia drept una din relele fundamentale ale societăţii româneşti. Ea este solid instalată la nivelul clasei politice, a administraţiei naţionale şi locale şi la nivelul instituţiilor, inclusiv la nivelul instituţiilor care ar trebui de fapt să combată corupţia, respectiv justiţia şi poliţia. Corupţia din România produce pierderi anuale de miliarde de dolari bugetului public, afectându-ne pe fiecare dintre noi. Demnitarii publici şi funcţionarii au ajuns să îşi urmărească mai degrabă interesele lor personale decât pe cele publice, din cauza lipsei de control asupra activităţii lor. Efectul cel mai grav al corupţiei este, însă, modelul vicios pe care îl oferă cetăţenilor, în special tinerilor în formare, anume acela că în România se poate reuşi mult mai uşor prin furt, minciună şi "inginerii financiare", decât prin muncă cinstită.

Obiectivul URR este de a elimina percepţia că în România se poate reuşi mai uşor prin furt decât prin muncă cinstită, de a degreva bugetul de pierderile provocate de corupţie şi de a reorienta, în cadrul instituţiilor statului, energiile umane irosite în acte de corupţie înspre un serviciu public în folosul cetăţeanului. Priorităţi:

1. Demnitarii sau rudele lor de gradul unu să nu poată fi membri în consiliile de administraţie ale regiilor, întreprinderilor sau instituţiilor pe care organismele din care aceştia fac parte le înfiinţează, reglementează, controlează ori ale căror servicii le folosesc. 2. Declararea publică a averilor demnitarilor şi a rudelor lor de gradul unu în momentul depunerii candidaturii, al investirii şi al părăsirii funcţiei publice.

3. Limitarea cadourilor primite de demnitari (preşedinţie, guvern, parlament, prefecturi, primării) şi rudele lor de gradul unu la cele a căror valoare nu depăşeşte zece milioane de lei, indiferent de ocazie. Toate cadourile care depăşesc valoarea de 1 milion de lei vor trebui declarate.

4. Incompatibilitatea între demnităţile publice salarizate şi practicarea avocaturii, precum şi interzicerea derulării unor interese în firme private aflate în relaţii de afaceri cu statul, interese ale demnitarilor personal sau ale rudelor lor de gradul unu. 5. Stoparea traseismului politic. Înlocuirea parlamentarilor sau membrilor consiliilor judeţene şi locale care demisionează sau sunt excluşi din partidul pe a cărui listă au fost aleşi cu următorul candidat de pe listă, atâta timp cât sistemul de vot pe listă va fi păstrat. 6. Eliminarea votului secret din Parlament şi instituirea unui sistem de contorizare a votului fiecărui parlamentar pentru fiecare lege, contorizare care să fie permanent accesibilă publicului. Sancţionarea drastică a obiceiului unor parlamentari de a vota prin interpuşi. 7. Publicarea anuală, în Monitorul Oficial, a bilanţului contabil de către toate partidele, sub sancţiunea desfiinţării.

8. Crearea unui cadru naţional funcţional de protecţie a martorilor şi instituirea unui sistem de negocieri ale pedepsei cu persoanele aflate sub anchetă. Astfel s-ar facilita dezvăluirea persoanelor care, de fapt, conduc şi organizează operaţiunile de tip mafiot (trafic de influenţă, trucare de licitaţii, încasări de comisioane, şantaj, intimidări, spălare de bani, declaraţii false etc.) din structurile politice şi administrative.

9. Subordonarea Parchetului Naţional Anticorupţie Parlamentului, cu alocare bugetară separată, stabilită prin lege.

10. Reformarea serviciilor secrete din Ministerul de Interne şi cel al Justiţiei, astfel încât ele să aibă ca principală atribuţie combaterea corupţiei din interiorul ministerelor. Introducerea unor criterii clare de funcţionare şi subordonarea strictă a acestor servicii faţă de comisiile parlamentare de specialitate, astfel încât să nu mai fie posibilă implicarea lor în acte de corupţie de partea corupţilor.

11. Eliminarea completă a imunităţii parlamentare, inclusiv în privinţa reţinerii, arestării şi percheziţionării parlamentarilor. Imunitatea parlamentară trebuie să funcţioneze exclusiv pentru declaraţii politice.

Măsurile împotriva corupţiei trebuie să determine, în primul rând, schimbarea felului în care se comportă oamenii ajunşi în funcţii de conducere din structurile politice şi administrative ale statului. Responsabilizarea demnitarilor, reformarea instituţiilor şi sancţionarea imediată a conflictelor de interese trebuie făcută de sus în jos, prin măsuri politice radicale. Această schimbare este o condiţie fără de care modificarea atitudinii cetăţeanului obişnuit faţă de mica corupţie va rămâne un etern deziderat.

Principiul fundamental pe care se bazează politicile URR în acest domeniu este cel al subsidiarităţii, astfel încât problemele locale să fie rezolvate mai bine, cât mai aproape de nivelul la care apar; acesta nu este, însă, întotdeauna cel mai mic nivel, cel al localităţii. Credem că necesităţile de dezvoltare ale României implică crearea a 12 regiuni administrative; acestea trebuie să înlocuiască, şi să nu să se suprapună actualelor judeţe, pentru a nu complica inutil aparatul birocratic.

Ca atare, obiectivul URR în privinţa administraţiei publice este transferarea treptată în plan local a funcţiunilor care nu necesită administrare naţională, pentru a permite cetăţeanului să fie cât mai aproape de instituţiile destinate a-i rezolva problemele pe care le are în comunitate.

Priorităţi: 1. Transferul real al puterii la nivel local. Transferarea completă în sarcina autorităţilor locale a utilităţilor publice (apă-canal, termoficare), precum şi a educaţiei primare şi secundare, a medicinii de familie, a serviciilor sociale, a poliţiei comunitare, a serviciilor de pompieri. Pentru a bugeta aceste funcţiuni, considerăm că minim 50% din taxe şi impozite trebuie să rămână la nivel local; în zonele lipsite de resurse, ele pot fi completate cu transferuri din bugetul regional sau cel naţional. 2. Finanţare pe criterii clare. Crearea unor mecanisme nenegociabile de acordare a fondurilor de echilibrare, şi acordarea sumelor pentru investiţii speciale prin licitaţii de proiecte. În ansamblu, sistemul trebuie mult simplificat, pentru a evita opacitatea creată în jurul mecanismelor extrem de complicate de acum. Ponderea fondurilor speciale, folosite acum discreţionar, trebuie mult redusă; este vitală eliminarea posibilităţii ca aceste fonduri să fie utilizate ca instrumente de discriminare sau presiune politică de către guvern, consilii judeţene sau prefecţi (până la înlocuirea judeţelor cu regiuni). 3. Eliminarea funcţiei prefecţilor. Funcţia prefecţilor trebuie redusă la dimensiunile ei legale, anume de control legislativ. Odată ce judeţele vor fi înlocuite de regiuni şi această funcţie va putea fi preluată de justiţie, poziţia prefectului va dispărea. 4. Stimularea administraţiilor locale. Acestea trebuie încurajate cu adevărat să îşi îmbunătăţească în mod continuu capacitatea administrativă. Pentru aceasta, susţinem eliminarea piedicilor absurde precum reglementarea de la Bucureşti a schemei de personal din instituţiile administraţiei locale, sau a cuantumului salarizării lui. Stimularea colaborării şi parteneriatelor între administraţiile locale, în special în contextul dezvoltării regionale.

5. Eliminarea conflictelor de interese. Aplicarea aceluiaşi regim de incompatibilităţi pentru funcţiile salarizate din administraţia locală ca şi pentru cele ale administraţiei centrale. 6. Soluţionarea mai rapidă a cauzelor uşoare. Crearea unor instanţe speciale în cadrul primăriilor care să poată soluţiona mult eficient decât în cadrul tribunalelor obişnuite cauzele civile uşoare (sub 300 de euro), cât şi cauzele comerciale sub 10.000 euro.

Credem că administraţia centrală trebuie să propună un plan clar al etapelor descentralizării, pentru a creşte predictibilitatea care este o calitate esenţială a administraţiei. Graficul şi condiţiile transferării puterii în plan local trebuie stabilite însă împreună cu administraţiile locale respective şi cu toţi ceilalţi actori publici interesaţi. Orice funcţiune trecută în administrare locală trebuie, pentru a putea fi bine realizată, să fie însoţită şi de resursele care îi sunt destinate. Atribuţiile, în special cele legate de finanţare şi control, trebuie delimitate mult mai clar decât în prezent între administraţia centrală şi cele două niveluri de administraţie locală. Acestea trebuie să aibă libertatea de a controla baza, rata şi colectarea impozitelor.

Administraţia publică centrală este în acest moment supradimensionată, ineficientă şi afectată grav de corupţie. Reducerea substanţială a numărului mare de angajaţi nu ar scădea eficienţa, dimpotrivă, cei rămaşi ar fi motivaţi să lucreze mai bine în interesul contribuabililor. În plus, structura foarte stufoasă a administraţiei centrale, în special a guvernului, are ca rezultat o comunicare şi coordonare a acţiunii extrem de dificile. Pe de altă parte, problema corupţiei din administraţie necesită, dincolo de reformarea Poliţiei şi a justiţiei, formarea unui corp de funcţionari publici de carieră care să fie motivaţi, prin salarii şi prin prestigiul statutului lor, şi protejaţi de presiunile politicului, dar şi sancţionaţi drastic atunci când greşesc. Ca atare, obiectivul URR este de a pune administraţia publică centrală în serviciul cetăţeanului, răspunzând prompt şi egal tuturor solicitărilor. În ceea ce priveşte funcţionarii publici, obiectivul pe termen scurt îl constituie eliminarea influenţelor politice şi stabilirea sistemului de carieră bazat pe competenţă şi pe performanţă. Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor URR este de a asigura creşterea profesionalismului unui corp de funcţionari publici de carieră şi de consolidare a instituţiilor prin mecanisme proprii de selecţie, pregătire şi urmărire a funcţionarilor.

Priorităţi: 1. Structurarea Executivului după principalele politici naţionale. Guvernul trebuie să conţină un număr de 14-16 ministere, care să urmeze principalele domenii de activitate. Ministerele de coordonare, cum ar fi cel al integrării europene, nu au sens atâta timp cât ministerele de linie îşi asumă responsabilitatea domeniului lor de autoritate, inclusiv sub acest aspect. Coordonarea interministerială se realizează prin coordonarea politicilor, la nivelul guvernului. 2. Introducerea unui număr de agenţii guvernamentale subordonate ministerelor. Agenţiile guvernamentale subordonate primului ministru nu au sens. Rolul Agenţiilor este de a aplica programele stabilite politic la nivelul Ministerelor sau al Guvernului, pe baza unor proceduri clare, stricte şi transparente. Aceste programe pot avea scopul de monitorizare, de acordare a asistenţei statului, de estimare a impactului unei politici sau de previziune. Funcţia de reglementare se regăseşte numai la nivel de minister. Fiecare agenţie se va situa în cadrul unui domeniu de autoritate a statului. Activitatea fiecărei agenţii va fi urmărită de ministerul coordonator, responsabil pentru politica naţională în domeniu. Activitatea va fi în aşa fel organizată, încât doar agenţiile, nu şi ministerele, vor intra în contact cu persoanele juridice.

3. deconcentrarea puterii. Delegarea competenţelor la nivelul cel mai apropiat beneficiarului final, cetăţeni sau agenţi economici, în plan regional sau local, acolo unde acest lucru este posibil.

4. Depolitizarea funcţiei publice. În momentul de faţă, instituţiile sunt populate în marea majoritate a poziţiilor de conducere de funcţionari numiţi prin influenţă politică. Intrarea, menţinerea şi promovarea în corpul funcţionarilor publici trebuie să ţină cont de pregătire şi experienţă administrativă dar mai ales de performanţele individuale ale funcţionarilor. Criteriile de evaluare nu vor mai fi la latitudinea conducerii ierarhice şi politice aşa cum este cazul în prezent, ci ele se vor baza pe grile de evaluare a performanţelor unităţii administrative, mai ales sub aspectul atingerii obiectivelor şi finalizării programelor sale. Evaluarea performanţelor se va face de către servicii de audit extern, servicii ce pot fi contractate şi evaluatorilor privaţi. Evaluarea individuală a funcţionarilor trebuie să se facă şi pe baza unor chestionare completate de clienţii acestora.

5. Stabilitatea funcţionarilor publici. Această stabilitate este capitală pentru a obţine un act de administraţie eficient, previzibil şi urmând exact prevederile legale. De aceea, susţinem introducerea unor reglementări care să facă imposibilă schimbarea lor abuzivă după schimbarea puterii, aşa cum s-a întâmplat în 2000. 6. Independenţa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Pentru a realiza depolitizarea funcţiei publice, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici trebuie scoasă de sub controlul Executivului. ANFP este responsabilă pentru selecţia, evaluarea, promovarea şi urmărirea funcţionarilor publici. Independenţa acesteia se va realiza prin asigurarea resurselor bugetare necesare şi subordonarea directă către Parlament.

7. Profesionalizarea funcţionarilor publici. Institutul Naţional de Administraţie este responsabil pentru programele de pregătire a funcţionarilor publici. Scoaterea INA de sub controlul executivului şi acordarea unui statut asemănător celorlalte instituţii de învăţământ superior va asigura independenţa acestei instituţii şi va reduce substanţial posibilitatea politizării funcţiei publice.

8. Asigurarea transparenţei funcţiei publice. Pe lângă declaraţiile de avere ale funcţionarilor publici, trebuie să fie disponibile publicului toate datele legate de pregătire, experienţă profesională, posturi publice deţinute anterior, rezultate şi performanţe personale ale funcţionarului public. Statutul funcţionarilor publici prevede existenţa unui dosar profesional al fiecărui funcţionar; acest dosar trebuie să fie public şi să poată fi consultat de orice cetăţean, prin intermediul Internetului.

Uniunea pentru Reconstrucţia României - URR consideră că statul român trebuie să-şi modifice radical relaţia cu societatea civilă. În special, susţinem înlocuirea atitudinii de ostilitate sau indiferenţă faţă de organizaţiile neguvernamentale cu un parteneriat durabil, ca factor esenţial în promovarea intereselor cetăţenilor.

Obiectivul URR pe termen scurt şi mediu este crearea acelor condiţii, în principal legislative, necesare dezvoltării unui sector neguvernamental puternic. Acesta trebuie să vegheze la buna funcţionare a instituţiilor statului, în limitele jocului democratic şi, având în vedere interesele cetăţenilor, să reprezinte interesele diferitelor grupuri de cetăţeni şi să preia din funcţiile pe care administraţia publică le îndeplineşte într-un mod nesatisfăcător (servicii sociale, campanii de informare etc.).

Priorităţi: 1. Cadru legislativ permisiv. Eliminarea prevederilor restrictive ale legislaţiei referitoare la sectorul nonprofit, care introduce necesitatea avizării de către administraţia centrală a organizaţiilor neguvernamentale şi condiţionează accesul la resursele publice. Revizuirea Codului Muncii care descurajează angajarea temporară, specifică sectorului nonprofit.

2. Management eficient. Crearea unui departament guvernamental care să gestioneze relaţia cu organizaţiile sub aspectul standardizării şi evaluării acestora. De asemenea, acest departament va gestiona un Fond Naţional pentru Societatea Civilă, special creat pentru finanţarea activităţilor sectorului neguvernamental. Birocraţia generatoare de corupţie va fi astfel redusă. În prezent, managementul fondurilor (aparatul administrativ şi cadrul metodologic) este atât de deficitar încât pentru fiecare leu atras din sponsorizări se cheltuieşte un leu şi jumătate pentru administrare.

3. Licitaţii deschise pentru proiecte. Legiferarea competiţiei între instituţiile publice şi cele private pentru fondurile publice, care vor fi acordate prin licitaţii pe proiecte în condiţii de transparenţă totală.

4. Criterii de evaluare. Legiferarea elaborării de standarde care să permită evaluarea ONG-urilor. Aceste standarde au rolul de a evidenţia responsabilitatea publică a ONG-urilor, de a câştiga încrederea donatorilor şi finanţatorilor, de a conferi credibilitate, de a stimula îmbunătăţirea prestaţiei ONG-urilor şi de a creşte integritatea şi profesionalismul angajaţilor.

5. Posibilităţi alternative de finanţare. Adoptarea unei legi prin care să se permită contribuabililor persoane fizice din România să poată dona organizaţiilor neguvernamentale 2 % din impozitele directe datorate statului. Crearea de posibilităţi alternative de finanţare a sectorului neguvernamental, spre exemplu prin loteria naţională.

6. Instituţionalizarea parteneriatului dintre administraţia publică şi ONG-uri. Crearea de structuri permanente (structuri de comunicare, consilii consultative) care să susţină cu adevărat parteneriatul dintre administraţie şi ONG-uri. În acest scop e necesară şi formarea de funcţionari de carieră specializaţi în relaţia cu ONG-urile. Administraţia publică trebuie să dezvolte proceduri formalizate, obiective, care să producă aceleaşi rezultate în toate situaţiile în care se pleacă de la aceleaşi condiţii.

7. Modificarea legii sponsorizării. Îmbunătăţirea prevederilor noului Cod Fiscal în ceea ce priveşte sponsorizarea. Deoarece activităţile ONG-urilor atrag mult mai puţin sponsorii decât cele sportive, susţinem un plafon de deducere superior în cazul primelor decât în cazul celor din urmă.

8. Modificarea fiscalităţii. Scutirea de impozit a activităţilor comerciale non-profit, ale căror venituri sunt investite în proiecte. Scutirea de impozit pe clădiri a sediilor organizaţiilor neguvernamentale cu activitate umanitară.

9. Eliminarea conflictului de interese dintre liderii de sindicat şi puterea politică. Folosirea sindicatelor ca rampe de lansare în politică nu este deloc în interesul angajaţilor, astfel că liderilor de sindicat trebuie să le fie interzis accesul simultan la demnităţile şi funcţiile publice. 10. Creşterea ponderii sindicatelor din firme private. Pe lângă sindicatele care se înfiinţează în firme private noi, privatizarea are şi consecinţa pozitivă de a clarifica relaţiile cu sindicatele existente.

11. Sindicatele trebuie tratate ca un partener social de prim rang. Acestea reprezintă, ca parte importantă a societăţii civile, interesele profesionale şi sociale ale angajaţilor.

Considerăm că organizaţiile neguvernamentale trebuie să fie nucleul tare al societăţii civile. În situaţia de acum a societăţii româneşti, principalul rol al societăţii civile este de a înlocui solidaritatea de tip colectivist creată de comunism, care este una a supravieţuirii şi care nu ajunge să reprezinte interesele fiecăruia, cu o solidaritate reală, liber consimţită, care pune în centrul atenţiei persoana.

Libertatea de exprimare nu este suficientă pentru a avea o mass-media independentă şi profesionistă. O mare parte a mass-media din România este condiţionată politic, prin intermediul datoriilor la bugetul public ale trusturilor de presă sau prin şantajul acordării preferenţiale a publicităţii plătite de instituţii, regii sau companii aparţinând statului. La acestea se adaugă mita directă pe care unele partide o plătesc unor ziarişti, iar în ultimii ani puterea politică a încercat chiar şi limitarea libertăţii de exprimare, prin reglementări flagrant nedemocratice. Pe de altă parte, sărăcia pieţii de publicitate favorizează încălcări grave ale deontologiei din partea unor jurnalişti. Pe plan central s-au înregistrat numeroase cazuri de şantaj pe care diferite ziare l-au exercitat asupra unor firme, sub ameninţarea publicării unor reportaje nefavorabile mincinoase. Pe plan local, unde viabilitatea economică este încă şi mai problematică, multe ziare, radiouri şi televiziuni cedează presiunilor politice, în imensa majoritate a cazurilor exercitate de partidul de guvernământ. Sunt destule oraşe mari, reşedinţe de judeţ, în care mass-media e monopolizată politic.

Obiectivul URR în privinţa mass-media este consolidarea unei mass-media independente financiar şi politic, care să funcţioneze ca un factor legitim de presiune asupra puterilor în stat şi al cărei produs final să fie informarea corectă a cetăţenilor. Mass-media trebuie protejată de orice influenţe politice; susţinem, însă, şi autoreglementarea deontologiei jurnalistului de către asociaţiile profesionale ale mass-media, la standardele democraţiilor avansate. Priorităţi:

1. Modificarea statutului calomniei, în proiectul noului Cod Penal. Aceasta trebuie să devină, ca şi insulta, contravenţie, nu infracţiune. Alinierea întregii legislaţii relevante pentru mass-media la legislaţia europeană.

2. Acordarea de facilităţi fiscale pentru mass-media, cel puţin până când piaţa de publicitate va creşte semnificativ. Acordarea de facilităţi fiscale producţiei de hârtie. 3. Tratament nediscriminatoriu al datoriilor la bugetul public, responsabilizarea corporativă a trusturilor de presă şi sancţionarea drastică a funcţionarilor care favorizează din acest punct de vedere anumite companii.

4. Reglementarea prin lege a condiţiilor în care se poate face reclamă din bani publici, atât în privinţa scopului ei, cât şi a modului de selectare a organului de presă.

Deşi producţia industrială a României este redusă, ea poluează mediul în mod semnificativ datorită tehnologiilor învechite şi lipsei de investiţii în tehnologii nepoluante. În unele cazuri, există chiar riscul producerii unor accidente majore, de natură a afecta grav sănătatea angajaţilor şi locuitorilor din zonele de risc. Agricultura neprofesionistă este şi ea un factor de poluare, mai ales prin excesul de îngrăşăminte, pesticide etc. Obiectivul URR în privinţa mediului este conştientizarea rolului pe care fiecare dintre noi îl avem în menţinerea unui mediu curat. Priorităţi:

1. Relansarea activităţii instituţiilor cu atribuţii în domeniu, care dispun de personal şi fonduri insuficiente, precum şi de o legislaţie insuficientă. Întărirea Gărzii de Mediu astfel încât să poată depista şi sancţiona eficient atât poluatorii industriali, cât şi poluatorii persoane fizice care îngroapă în gunoi văile, pădurile şi marginile drumurilor. 2. Desprinderea Agenţiei de Mediu de Ministerul Agriculturii, cu care se află în conflict de interese datorită poluării agricole.

3. Stoparea tăierilor ilegale de pădure, factor major al degradării mediului. Consolidarea instituţiilor de control şi sporirea sancţiunilor pentru aceste infracţiuni. Reprezentarea mai bună a proprietarilor de pădure în instituţiile care administrează fondul silvic, pentru a se putea realiza o rezolvare instituţională care să elimine ilegalităţile şi abuzurile.

4. Combaterea braconajului, inclusiv a celui piscicol care afectează grav Delta Dunării. Dacă speciile rare trebuie refăcute prin combaterea braconajului, cele comune (cerbi, fazani etc.) trebuie refăcute prin reducerea cotelor de vânătoare.

5. Creşterea consistenţei educaţiei ecologice în şcoli, la toate nivelurile. 6. Stimularea de către stat a reciclării deşeurilor, prin facilităţi diferenţiate în funcţie de profitabilitatea economică a afacerii. Concentrarea efortului asupra materialelor pentru care nu există o tradiţie a reciclării (plastic, uleiuri, PET-uri, aluminiu), dintre care multe sunt foarte poluante. 7. Reluarea unor programe mai eficiente de recuperare separată a deşeurilor, operaţiune soldată cu eşec în multe oraşe din ţară, datorită aplicării neprofesioniste. 8. Privatizarea sectoarelor energetic, chimic, siderurgic şi minier, care nu respectă standardele de poluare atâta timp cât rămân în administrarea statului, datorită lipsei resurselor şi interesului. 9. Oferirea de consultanţă în materie de mediu, de către Agenţia de Mediu. Aceasta trebuie să se adreseze, cu conţinuturi specifice, autorităţilor locale, agenţilor economici, organizaţiilor neguvernamentale din domeniu, producătorilor şi procesatorilor agricoli.

Finalizarea cât mai rapidă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană este un mijloc, ci nu un scop în sine. Obiectivul nostru esenţial este crearea unei democraţii prospere în România, care să se regăsească în mod natural în Europa şi în care Europa, la rândul ei, să se regăsească fără nici un efort. Preferăm o integrare mai târzie care să fie un succes unei integrări rapide care să se soldeze cu un eşec.

Obiectivul principal URR în domeniul integrării europene este integrarea într-un context cât mai favorabil. Realizarea acestui obiectiv implică crearea prosperităţii pentru cercuri mult mai largi decât cele câteva enclave de bunăstare de acum, precum şi crearea condiţiilor în virtutea cărora statul român va începe să reprezinte în mod constant interesele cetăţenilor, şi nu doar ale unor cercuri politice şi oligarhice, sau ale celor care speculează corupţia "mică" a administraţiei publice. Priorităţi:

1. Susţinem integrarea corectă. În ultimii ani România nu s-a apropiat, ci a rămas tot mai mult în urmă faţă de Europa prin jumătăţile ei de reformă, făcute doar pentru a mai bifa pe hârtie un capitol al integrării. Legiferarea haotică şi crearea de instituţii opace şi ineficiente a devenit, în ultimul timp, principala metodă prin care se încearcă forţarea integrării în Europa; în spatele ei, însă, nu se află decât un model al stagnării în subdezvoltare. 2. Integrare demnă. Noi credem că doar prin relansarea dezvoltării României, atât pe plan economic cât şi politic, vom putea construi instituţii de tip european care să funcţioneze spre binele nostru. Altfel, ni se pare umilitor să construim decoruri de carton care să pară frumoase din exterior, în timp ce în spatele lor noi continuăm să mergem prin noroi. Respingem categoric demagogia integrării europeane care încearcă să ne facă să uităm că România e încă foarte departe de standardele europene, sau servilismul trist care încearcă să ne introducă în Europa oricum, chiar şi pe o poziţie de toleraţi. Nu credem că trebuie să adoptăm neapărat şi imediat toate reglementările sau instituţiile europene, mai ales atunci când asta se face fără dezbatere publică şi fără o analiză coerentă a utilităţii sau fezabilităţii acestui demers.

Politicile publice ale Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR vor fi adaptate în mod continuu realităţii. Stabilitatea lor se găseşte la nivelul principiilor pe care sunt construite şi la nivelul obiectivelor urmărite. Dar pentru a avea efecte asupra realităţii, măsurile concrete trebuie să ţină seama de realitate.