Ediția 2010

Pagina 1

CUPRINS

PREAMBUL

1. FISCALITATEA ŞI BUGETUL

2. ECONOMIA ŞI MEDIUL DE AFACERI

3. ENERGIA

4. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ ŞI LOCALĂ

5. JUSTIŢIA

6. EDUCAŢIA

7. SĂNĂTATEA

8. SISTEMUL DE PENSII

9. MUNCA ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ

10. AGRICULTURA ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ

11. INFRASTRUCTURA ŞI TRANSPORTURILE

12. MEDIUL

13. APĂRAREA NAŢIONALĂ

14. RELAŢIILE EXTERNE ŞI AFACERILE EUROPENE

Partidul Naţional Liberal asumă opţiunea pentru statul liberal

Programul liberal pentru România intitulat „Pentru o nouă economie” exprimă opţiunea fermă pentru statul liberal. Amploarea crizei economice din România, care nu poate fi explicată doar prin consecinţele crizei mondiale, arată că societatea românească se află la un moment de răscruce.

Pagina 2

Este nevoie în acest moment de o opţiune fundamentală: ne păstrăm în limitele unui iluzoriu stat social, care şi-a atins limitele, sau asumăm trecerea către statul liberal.

Mulţi dintre noi au crezut că tranziţia către capitalism şi către o societate deschisă s-a încheiat odată cu aderarea României la NATO şi, mai ales, odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Criza actuală ne-a demonstrat, însă, că economia românească este deosebit de vulnerabilă şi lipsită de resurse interne pentru a-şi atenua dezechilibrele. Iată că astăzi, în numele statului social şi al binelui public, aşa cum l-a definit acesta, după mai mult de douăzeci de ani de tranziţie am ajuns la punctul de plecare: în loc de a evolua prin paradigma dezvoltării, am involuat prin întoarcerea la combaterea sărăciei. Această întoarcere este efectul aplicării inconsecvente, distorsionate şi populiste a principiilor statului social. Una dintre marile probleme ale tranziţiei din România a fost chiar cea a statului: cu cât acesta tindea să se modernizeze, cu atât el îşi restrângea baza socială, ceea ce a pus în faţa partidelor politice, mai ales în condiţiile aglomerării competiţiilor electorale, o dilemă greu de

depăsit: modernizarea statului cu riscul pierderii puterii politice, ori reîntoarcerea la populism, cu câştig electoral garantat?

Impostura în care se află astăzi statul social este evidentă. Nu se poate redistribui prin politici publice sustenabile decât ceea ce o societate matură, dezvoltată creează prin acumulare de avuţie. Aceasta este, de fapt, ceea ce îşi propune statul liberal, prin atributele sale.

În condiţiile unei evoluţii organice a societăţii noastre, între statul social şi statul liberal nu ar fi trebuit să existe diferenţe atât de dramatice. În fapt, datorită condiţiilor istorice şi culturale, diferenţele sunt majore. Starea de deficit în care se află societatea românească este o consecinţă a predilecţiei obsesive pentru statul social. Deficitele sunt variate şi cronice: deficit de democraţie, deficite instituţionale, deficite economice şi deficite culturale.

Ieşirea din starea de deficit a societăţii necesită trecerea de la statul social la statul liberal.

Ideea că manifestarea unei viziuni liberale asupra statului este eminamente economică este o eroare. Statul liberal abordează, prin atributele sale, complexitatea lumii pe care o trăim, fără a ignora dimensiunea socială şi culturală a tranziţiei.

Această dificultate istorică în care se găseşte România era, într-un anume fel, inevitabilă. Era, practic, imposibil să se poată trece de la statul socialist direct la statul liberal. Trecerea de la economie centralizată la economia de piaţă şi de la dictatură la democraţie nu se putea face fără o perioadă de tranziţie. Din păcate, această perioadă de tranziţie a fost marcată de numeroase ambiguităţi, de tergiversări şi de jumătăţi de măsură.

Utilizarea „binefacerilor” statului social a fost o manevră propagandistică utilizată încă din debutul anilor ’90 de către Frontul Salvării Naţionale şi, ulterior, de către partidele ce s-au desprins din acesta, Partidul Social Democrat şi Partidul Democrat.

Sub umbrela statului social, „noii democraţi” au invocat interesele celor defavorizaţi, însă nu pentru a le deschide calea către emanciparea individuală, ci pentru a câştiga

Pagina 3

timp în scopul consolidării propriei puteri politice.

Iată de ce, în contextul de mai sus, conceptul de „A doua modernizare a României”, lansat de către PNL pentru a identifica noul obiectiv postaderare al ţării noastre anume acela de europenizare, devine compatibil cu opţiunea pentru statul liberal în care binele public reprezintă suma intereselor individuale iar libertatea este dublată de responsabilitate publică şi privată.

Trecerea de la statul social la cel liberal semnifică o modificare de paradigmă în ceea ce priveşte reformarea marilor sisteme publice şi nu doar redimensionarea lor, repoziţionarea administraţiei în procesul descentralizării şi nu doar simpla manipulare instituţională, refacerea filosofiei fiscal-bugetare şi nu doar asigurarea echilibrelor macroeconomice.

*****

Iluziile statului social şi starea de deficit a societăţii româneşti

Problema centrală pentru majoritatea românilor redevine, odată cu criza economică, sărăcia. Toate celelalte – de la precaritatea democraţiei până la gradul scăzut de cultură civică, de la energiile reduse de reformare a sistemului şi până la anacronismul structurilor economice şi sociale – se datorează sărăciei, sub ambele sale aspecte, anume sărăcia ca stare materială şi sărăcia ca stare culturală. Căci, din păcate, în aceşti ultimi douăzeci de ani, lipsurile şi frustrările au dezvoltat o adevarată cultură a sărăciei.

În vremea dictaturii comuniste binele public era impus, altcineva ştia ce este bine pentru noi. Binele public era mai degrabă un concept statistico-propagandistic. În perioada de tranziţie, modul în care s-a definit binele public nu s-a schimbat prea mult. El a rămas, mai departe, un rezultat al voinţei politice, atâta câtă a fost ea, prada arbitrariului de stat şi populismului. Definirea lui a fost precară, politice publice au fost marcate adesea de ezitări şi de erori. Binele public a fost un concept abstract, vag, creionat de indicatori goliţi de conţinut, fără relevanţă în viaţa de zi cu zi.

Statul liberal schimbă fundamental această paradigmă. Binele public nu mai este rezultatul deciziei de stat, nu se stabileşte prin lege. El este rezultantă, la scară socială, a asumării personale. Binele public este o consecinţă a bunăstării individuale, a managementului familial şi a promovării spiritului antreprenorial. El nu mai este rodul bunăvoinţei statului, un bine stabilit prin lege din care frânturi ajung când şi când în casele oamenilor. Binele public devine suport şi parte a contractului social.

Modul în care iluzoriul stat social a “reuşit”, în perioada de tranziţie, să asigure bunăstarea românilor se observă din starea cronica de deficit în care funcţionează societatea românească.

Obiectivul statului liberal este acela de a depăşi starea de deficit a societăţii româneşti, de a da României o dezvoltare echilibrată, organică.

Cele dintâi deficite sunt cele ce ţin de democraţia însăşi. Ele se manifestă, întâi de toate, în gradul redus de evoluţie a culturii civice, ceea ce face ca atitudinea politică să fie mai degrabă sensibilă la votul negativ. Una din dominantele politicii româneşti

Pagina 4

este aceea că mesajul politic e mai degrabă reactiv decât creativ. Cel mai adesea democraţiei i-a lipsit pilonul central şi anume autoritatea Parlamentului. Rolul central în construcţia institutională s-a deplasat în mod vadit catre Preşedinte şi către Guvern.

România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel care caştigă alegerile doreşte să ia totul, de la dirijarea resurselor până la controlul instituţional. Funcţionarul public nu este protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. Administaţia este politizată şi riscă să se deprofesionalizeze. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie o ameninţare expresă la adresa democraţiei româneşti.

Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al politicului. Structurile parteneriale nu au reuşit, cel mai adesea, să reziste tentaţiilor oferite de politic. Accesul la informaţii publice este extrem de restrâns. În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a devenit o forma de control politic asupra societăţii civile.

În aceste condiţii libertatea se reduce, adesea, la formele sale primare, ca libertate de expresie, ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, nu şi libertatea de a schimba, într-o anumită măsură, libertatea are doar rolul unei terapii de grup. Democraţia românească prezintă caracteristicile unei democraţii neconsolidate, care riscă să se transforme într-o pseudo-democraţie.

Deosebit de grave sunt deficitele de natură instituţională. Construcţia instituţională este una dintre cele mai importante teme ale tranziţiei. Obiectivul central este acela al construirii unei democraţii capitaliste. Dar nici capitalismul şi nici democraţia nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea instituţională necesită voinţa politică şi viziune strategică, dar şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă. Cel mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.

Cel mai acut deficit de natură instituţională se observă în modul de funcţionare a statului. În condiţiile în care ar trebui să fie garant al liberei competiţii şi al egalităţii de şanse, al funcţionării corecte şi libere a pieţelor, statul devine un factor perturbator. El introduce o seamă de distorsiuni în mecanismul de funcţionare a pieţelor, generează blocaje economice, deturnează fondurile publice în interesul îngust al clientelei politice. Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al autorităţii.

Deficitele economice s-au agravat ameninţător în ultima perioadă. E vorba, desigur, în primul rând, de deficitul bugetar. În cele două decenii de tranziţie, opţiunea politică a fost aceea a încheierii exerciţiilor bugetare anuale cu deficit. În principiu, acest lucru a fost necesar. Deficitele structurale ale societăţii româneşti, ce ţin de starea în care se află sectorul educaţional, cel de sănătate, infrastructura etc. nu pot fi acoperite fără existenţa unui anumit deficit bugetar. Astfel, deficitul bugetar poate fi o formă de investiţie publică, câtă vreme sumele alocate investiţiilor sunt mai mari decât nivelul deficitului bugetar. În situaţia în care deficitul bugetar depăşeşte nivelul investiţiilor, rezultă că, de fapt, statul se împrumută pentru a plăti salariile şi pensiile, ceea ce pune bugetul într-o situaţie de nesustenabilitate. Corelaţia dintre funcţia activă a statului şi nivelul deficitului bugetar este obligatorie. Altminteri, efectele asupra nivelului datoriei publice vor fi imediate.

Pagina 5

Deficitul de cont curent este, la rândul său, inevitabil pentru o anumită perioadă de timp. România nu poate diminua decalajele faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene fără susţinerea unui “marş forţat” de creştere economică, ceea ce presupune un ritm de creştere a PIB de cel putin 5% pe an. Ţara noastră nu dispune de suficiente resurse interne pentru a sustine acest ritm de dezvoltare. Însă, ca şi în ceea ce priveşte raportul dintre deficitul bugetar şi investiţiile publice, existenţa unei corelaţii corecte între nivelul deficitului de cont curent şi cel al investiţiilor străine directe poate să ofere perspectiva sustenabilităţii.

Din păcate, starea de deficit este agravată de apariţia unui deficit investiţional, atât la nivelul investiţiilor străine cât şi la nivelul investiţiilor interne, publice şi private. În termeni reali, investiţiile, pe ansamblu, au scăzut la o treime faţă de nivelul anului 2008.

Starea de deficit economic pune în faţă României o problemă nouă şi în continuă agravare: creşterea datoriei publice. În numai doi ani (2009-2010) datoria publică se dublează, fără ca, în acest timp, economia să creeze resursele necesare plăţii acestei datorii. Creşterea datoriei publice ridică şi o chestiune de natură morală: în ce măsură avem dreptul să amanetăm viitorul României şi cât este de corect ca generaţia următoare să platească pentru greşelile de astăzi.

Vorbind despre dimensiunea morală a abordării noastre, nu putem ignora deficitele de natură culturală. Nu avem în vedere, desigur, cultura ca act de creaţie, în această privinţă nu credem că am fost vreodată în deficit şi nu ne socotim mai prejos de alte neamuri. E vorba, însă, de nivelul de educaţie civică şi de evoluţia mentalităţilor. O expresie a deficitului cultural este răspândirea unui anumit tip de cultură a sărăciei şi pasivităţii, cu toate atitudinile ce decurg din acestea. Este vorba despre resemnare. De complacere într-o stare de dependenţă faţă de stat, de rezistenţa faţă de nou. Din păcăte, deficitul cultural este agravat de persistenţa populismului care a fost, practic, ideologia dominantă a acestor două decenii.

Prin modul în care a înţeles rolul statului în societate, statul social nu a făcut decât să agraveze starea de deficit a societăţii româneşti. Modul în care partidele stângii populiste, dominante în perioada de tranziţie, au abordat şi folosit chestiunea sărăciei, a fost păgubitor, a dus la irosire de timp, de energii şi de resurse. Căci lupta împotriva sărăciei a fost înţeleasă, mai degrabă, ca un mod de a întreţine sărăcia, de a ţine masele într-o stare de dependenţă şi de vulnerabilitate, decât de a o lecui.

Statul liberal îşi propune eliminarea stării de deficit a societăţii româneşti. Acolo unde acest deficit este inevitabil, sub forma deficitelor economice, el nu trebuie înţeles decât ca o formă de a atrage resurse suplimentare în slujba dezvoltării.

Atingerea acestui obiectiv presupune o nouă paradigmă în ceea ce priveşte funcţionarea statului şi realizarea contractului social. Statul nu mai trebuie privit ca un obiectiv în sine, costisitor şi greoi, expansiunea sa trebuie stabilită şi orice formă de agresiune împotriva societăţii civile, împotriva propriilor cetăţeni trebuie eliminată. Statul trebuie înţeles ca o sumă de politici publice cărora li se subsumează instituţiile sale. Funcţionarea statului trebuie evaluată din perspectiva eficienţei funcţionării marilor sisteme publice.

Pagina 6

Statul liberal şi atributele sale

Statul liberal se întemeiază pe principiile libertăţii, ale iniţiativei private, ale competiţiei corecte şi ale garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale şi al sustenabilităţii politicilor publice.

Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiile echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, ale apărării libertăţilor individuale, şi ale încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale : uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.

Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale precum şi întărirea rolului său ca garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre „Pentru o nouă economie”.

Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale: a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia; b) realocarea prin politici publice a impozitelor; c) siguranţa naţională.

Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune o schimbare majoră de paradigmă în ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul social şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar gestionarea acestora prin management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la gestionarea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea şi creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.

Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin munca, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.

Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, indeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.

Pagina 7

Statul liberal aşază cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale. În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală. Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.

Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine şi să investească pentru propria sa protecţie şi bunăstare. România are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege deoarece numai aşa se pot proteja drepturile celei mai “mici” minorităţi care există: omul.

România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală.

Această nouă cale va permite, în primul rând, reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic şi riscul social şi apoi, odată cu ieşirea din criză, va sta la baza procesului de reformulare a principalelor politici publice.

Statul de drept liberal nu duce la eliminarea dimensiunii sociale a statului. El reorientează atributele statului social astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să nu ducă la o atitudine de tutelă care să împiedice capacităţile de iniţiativă şi angajare individuală. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât mai puţin liberal. Liberalismul şi autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileşte unilateral ci este rezultatul aspiraţiilor şi asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.

Deşi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate şi libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii şi acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârşite de regimul comunist împotriva proprietăţii şi fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării şi dezvoltării proprietăţii private apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice .

Denumirea “Pentru o nouă economie” dată programului politic menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană. Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.

Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene.

Pagina 8

S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în absenţa politicilor liberale a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie la capitalism, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu şi instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei cel puţin pe palierul accesului la bunurile publice. Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană, a fost, de cele mai multe ori, un avantaj comunitar şi nu întotdeauna unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât

într-un interval de maximum şapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai pragmatică altfel euro-optimismul cetăţenilor români va deveni în scurt timp, în cel mai bun caz, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.

Programul PNL “ Pentru o nouă economie” îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.

Schimbarea paradigmei economice presupune şi o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă şi că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.

Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.

România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca şi pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte şi complete, în timp real, despre realităţile economice şi sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.

Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveşte administraţia fiscală, cunoaşterea în timp real a stării financiare a persoanelor şi a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale şi canalizează prevenţia şi controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveşte condiţia persoanei, cunoaşterea situaţiei matrimoniale şi a apartenenţei familiale a persoanelor, precum şi a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană şi administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor şi contribuie la garantarea proprietăţii.