Conținutul ediției
Textul documentului
Această ediție nu are încă o structură pe capitole și propuneri. Textul extras poate conține diferențe de formatare față de documentul-sursă.
Pagina 9
Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta
permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume
ghişeul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă şi cetăţeni
este garanţia eficienţei administrative şi a încrederii pe care statul trebuie să o
inspire.
În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental.
Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare şi o evaluare echilibrată a raportului
dintre resurse şi obiective, cât şi o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea
trebuie înţeleasă ca un management al riscului. Aceasta presupune o evaluare cât
mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea şi preîntîmpinarea lor, minimizarea
riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum şi distribuirea cât mai echitabilă
între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului. Cu cât o guvernare
este mai performantă în ce priveşte managementul riscului, cu atât ea este mai
dezinvoltă în angajarea unor perspective pe termene mai lungi. Performanţele şi
statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor
sale.
Programul PNL „Pentru o nouă economie” are în vedere îmbinarea orizonturilor de
timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greşeală să subsumăm toate
energiile şi strategiile în scopul ieşirii României din criza economică printr-o atitudine
pompieristică.
România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu
doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor
măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.
Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea
de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere şi redimensionarea
acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge
instituţii şi risipi resursa umană. Fireşte că o seamă de obiective îşi propun un termen
mult mai scurt, în ceea ce priveşte însă, obiective ample, cum ar fi reformarea
sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca şi consolidarea poziţiei
României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene,
orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.
În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a
politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură
economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor
oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este
fructificat depinde, în bună măsură, natura şi evoluţia unei societăţi. Valoarea
economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei
societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de
valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de
înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În
peisajul programului „Pentru o nouă economie” economisirea timpului devine o
componentă a bunei guvernări.
Această viziune novatoare în ceea ce priveşte prioritizarea resurselor are un
corespondent imediat în planul strategic.
Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale
au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii. Una dintre
diferenţele majore dintre statul liberal şi statul social cu care ne-am obişnuit o
Pagina 10
constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o
abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră,
navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja,
infrastructura subterană, alcatuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare,
infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice,
infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor
publice de educaţie şi sănătate etc.
Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul
politicilor publice – ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea
managementului privat, angajarea creditării externe şi utilizarea fondurilor
nerambursabile – să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile
în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai devreme, pe
orizonturi de timp şi pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat
de întreaga societate ca un important angajament naţional.
Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de
mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare
fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil şi exhaustiv la informaţii
elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O
bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital.
Întelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi
funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic
devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere
fiscal.
O bună cunoaştere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza
corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei româneşti
de azi, şi poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună
guvernare este că statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune
onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a TVA, derularea
rapidă şi corectă a achiziţiilor publice şi aşezarea statului şi a celorlalţi participanţi la
mecanismul economic pe poziţii de egalitate.
O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor
de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi
reguli.
Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la
economia centralizată la economia de piaţă, a facut ca, din lipsa unor resurse
interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină.
Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează
dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate şi strategii concertate între
Guvern, sistemul bancar şi mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din
România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.
Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice.
Programul liberal „Pentru o nouă economie” acordă un loc important dezvoltării
capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de
necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare, dar şi performanţe
manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie
să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un
mediu economic ospitalier şi să deschidem economia românească spre fluxurile
economice internaţionale. În acelaşi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot
Pagina 11
fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul
autohton consolidat.
Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.
Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbarăm. Una
dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea
României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea
industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii, cum ar fi industria zahărului
ori industria sticlei, aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în
care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive
într-un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.
De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia
în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de
muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este în acest caz competitivitatea.
Aceasta presupune creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea
competitivităţii în programele cu finanţare internă şi comunitară precum şi sprijinirea
industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile. Evaluarea
competitivităţii ramurilor industriale relevante şi iniţierea de măsuri orizontale pentru
incurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.
În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul
agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale
agriculturii româneşti. Cea dintâi este aceea a fragilităţii pieţei produselor agricole.
Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face
ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român
este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi
dezvoltarea fermelor agricole este un pas necesar în modernizarea agriculturii
româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc şi o mai bună
conectare a agriculturii la industrie va duce la fiscalizarea sectorului agricol şi
utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.
Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este asocierea. Încurajarea formelor
de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din
starea de izolare şi din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor
de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare
sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura
din starea de economie naturală.
Agricultura românească trebuie să se dechidă către industrie şi către piaţă. Iar
deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest
lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei
agricole.
La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii şi crearea unui
sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară camerele de
comerţ agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii
agricole judeţene. Pe de altă parte marketizarea agriculturii şi conectarea ei la
sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării, asupra reducerii
deficitului comercial şi, mai ales, asupra veniturilor bugetare.
Pagina 12
Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea
bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de
altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme
publice.
În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legatură cu
administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă.
Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.
PNL şi-a asumat răspunderea faţă de mediul privat de a promova şi susţine
adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi
nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii
politicii fiscale. În acelaşi timp PNL îşi asumă responsabilitatea ca în ceea ce priveşte
impozitarea veniturilor, ea va fi nuanţată prin introducerea unor sisteme de
deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mai mici dar să
încurajeze, în acelaşi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.
Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi fiscalitate
prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi.
Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile
dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a
filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari,
trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi asteaptă de la stat un
semnal pozitiv.
Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în
acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere
fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care
putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de
muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.
Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set
cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă
către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%,
ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a
economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral
informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.
Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe.
Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două
opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca
pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii.
Atingerea unui nivel de cel putin 90% în ceea ce priveşte conformarea voluntară,
însoţită de întregul set de politici amintite mai sus, poate conduce la reducerea
contribuţiilor de asigurări sociale cu până la 10 puncte procentuale şi continuarea
scăderii cotei unice până la 10%. Odată cu reducerea deficitului bugetar, TVA ar
putea să se reîntoarcă la nivelul iniţial, de 19%.
Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare
datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie. Cota unică de impozitare
a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis
creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.
Pagina 13
Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu
tentativele de stat social încercate până în prezent, va fi aceea privind rolul activ al
individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său
de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici. În ceea ce priveşte
politica bugetar-fiscală, conceptul de buget trebuie extins, atât la nivelul
mentalităţilor dar şi la nivelul administrării, până la nivelul familiei.
Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa
unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii
privind întreţinerea locuinţei şi subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind
gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi
este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul,
familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind
cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament
economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la
fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un
anumit fel, agent fiscal al statului.
Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor
publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai
importantă mutaţie pe care o presupune programul “Pentru o nouă economie” noua
paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice,
al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor.
Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa
eficienţei politicii fiscale. Obiectivele politicii bugetare trebuie orientate către câteva
scopuri precise, urmărite în evoluţie, de la an la an.
Cel dintâi obiectiv este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de
funcţionarea administraţiei centrale, atât în cee ce priveşte bunurile şi serviciile, cât
şi în cee ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se
desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării,
ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare
a administraţiei centrale.
Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care
pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în cee ce priveşte achiziţiile
şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala
zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever
reglementată, optând pentru formule transparente, care apară cât mai bine interesul
public şi aşază în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse pe toţi posibilii
parteneri din zona privată.
Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a
cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor
între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, cu
deosebire în cee ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi
ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă,
pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia
atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, el nu poate fi mai mare decât
volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în
exclusivitate investiţiilor.
Pagina 14
Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la
întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene. E limpede că statul nu
dispune de expertiză necesară şi nu dă dovadă de suficientă corectitudine şi de
operativitate în cee ce priveşte derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de
investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.
Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme de
reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat,
pentru marile investiţii precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie
instituită cât mai rapid pe scară largă.
Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul “Pentru o nouă economie”
îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi protecţie
socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului
cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contributor abstract al unui sistem asupra
căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este
principalul decident. În plus, sistemul de politici publice în această nouă formulă
devine resursa pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare a politicii bugetare.
În cee ce priveşte sistemul de pensii trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în
care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în
timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, şi-a atins optimul în toamna
anului 2008. E greu de presupus că, multă vreme de aici înainte, se va putea reveni
la asigurarea punctului de pensie de 45% din salariul mediu brut. Reducerea
dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr
mare de beneficiari de pensii speciale, precum şi numărul mare al recentelor
pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să nu permită
păstrarea acestei corelaţii. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.
Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi
înlocuită prin asigurarea pensiei prin acumulare.
Este singura soluţie care poate da echitate şi sustenabilitate sistemului, care îi poate
feri de arbitrariu şi poate, în acelaşi timp, să ofere şansa unor pensii decente.
Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu
mai sunt utilizate de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în
contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăşi nu
mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi apanajul populismului
electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator
statistic si nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv,
care şi-a dovedit fragilitatea şi care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe şi
sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare
este rezultatul unei opţiuni politice şi, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie
să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de
pensii depind de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea
sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse investiţionale care pot fi
implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice şi private.
Un alt pas important în cee ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de
greutate dinspre individ către familie.
Pagina 15
Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cunatificabilă şi efectivă. În cee ce
priveşte ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar
asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social
business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea
persoanelor asistate.
Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul
sănătăţii.
În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază
(minimal) privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente
programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat
de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări
obligatorii şi private al fiecărei persoane.
Contribuţia angajatorului face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care
repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de
servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către
firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de
servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se
desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent. Contribuţia plătită de asigurat, sub
două forme: obligatorie şi facultativă către firmele de asigurări devine, astfel, o formă
de investire, un cont propriu de capital, care, la un moment dat, peste acumularea
unei anumite sume şi la o anumită perioadă, în condiţii specifice, poate fi reorientată,
dacă persoana respectivă doreşte.
Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea celor două componente
importante şi necesare ale asigurării calităţii şi creşterii acesteia: competiţia şi
concurenţa.
Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a accesului la
servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la
transparenţa şi eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului
medical în sistemul public de sănătate.
În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu
poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin
consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un
cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât
el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea
durabilă a resursei umane.
Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu
numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveşte parcursul de
carieră, ceea ce implică şi creşterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea
acestora.
Pentru părinţi, competitivitatea şcolară a propriilor copii înseamnă un număr mai
mare de drepturi dar şi de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu
Pagina 16
profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul şcolii, părinţii vor fi aceia care
vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea şcolii care va
primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea
de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveşte calitatea
învăţării ci calitatea profesorilor.
Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi,
care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de
pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de
formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă
curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.
Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un
sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă a fi depolitizat, cu nivel crescut de autonomie
– fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale – descentralizat financiar şi
diferenţiat din punct de vedere al curriculei şi mai ales predictibil din punct de vedere
al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie
reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale şi delimitarea clară a
interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii
financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică şi garantarea procesului
investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoaşterii,
accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului
mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea
de viitoarele meserii.
Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui
proces continuu de cunoaştere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul
dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau
despre economie, administraţie şi chiar cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor
şi a centrelor de performanţă, creşterea responsabilităţii universităţilor pentru
cercetarea de vârf, stimularea juridică şi financiară a inovaţiei dar şi măsurarea
performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.
Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o
uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa
arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi
asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul
de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând pe salariaţi să aibă o situaţie cât
mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.
Statul liberal nu înseamnă, în mod simplist, aplicarea principiilor liberale ale secolului
XIX. Statul liberal presupune aplicarea principiului autorităţii. Autoritate înseamnă,
întâi de toate, capacitatea unui stat de a îndeplini funcţiile sale.
Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Atunci când imperativul ordinii
nu este susţinut de eficienţa politicilor publice, statul nu mai poate susţine, prin
resurse, îndeplinirea obligaţiilor sale fundamentale, riscă intrarea în colaps şi atunci
ordinea se poate menţine numai prin instaurarea dictaturii. Atunci când eficienţa nu
este însoţită de ordine, societatea se fracturează şi statul intră în disoluţie, riscând
anarhia.
Autoritatea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean. Statul
respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care cetăţeanul i-a