Ediția 2010

Pagina 113

sistemului de cooperare inter şi intra-instituţională astfel încât prezenţa la reuniunile pregătitoare ale Consiliilor, şi nu numai, să aibă un caracter anticipativ. Creşterea vitezei procesului decizional va fi o realitate la care România va trebui să răspundă prin creşterea rigurozităţii procesului ce coordonare. Pe de altă parte, lecţia ultimilor ani a arătat că nu dubla reprezentare a Românei prin Preşedintele ţării şi Prim Ministru la Consiliul European necesită o clarificare constituţională, ci modul în care fiecare instituţie înţelege să îşi exercite pe plan naţional atribuţiile prezente în legea fundamentală.

Comisia Europeană va avea în continuare rolul de a promova interesul public european. Executivul european a avut în vedere, mai ales în ultimii cinci ani, o agendă a reformelor orientate către creşterea competitivităţii economiei statelor membre în context social. Ca obiectiv strategic pentru mandatul fostei Comisii Europene, Strategia Lisabona s-a aflat la originea Programelor Naţionale de Reforme elaborate de către fiecare dintre statele membre, a căror respectare, însă, a fost un atribut mai mult naţional şi mai puţin o asumare comună. Proiectul următor al Comisiei urmăreşte includerea obiectivelor Lisabona în Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene obţinând astfel un singur document care să includă explicit temele care definesc un model socio-economic ale cărui principii se apropie cel mai mult de nevoia de sustenabilitate sau, mai precis, de echilibrul dintre resurse şi creştere economică pentru dezvoltare. Tratatul de la Lisabona întăreşte poziţia

preşedintelui Comisiei dar leagă în acelaşi timp nominalizarea acestuia de rezultatele alegerilor europarlamentare (în viitor). În plus, vocaţia globală a Uniunii Europene va creşte prin înfiinţarea poziţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. Nominalizarea preşedintelui şi creşterea puterilor acestuia vor aduce mai multă legitimitate politicilor comunitare şi întărirea vocii unice a instituţiei. Este de aşteptat ca viitoarea CE să aibă de susţinut o partitură dificilă fiind prinsă între priorităţile imediate post-criză ale statelor membre şi nevoia de reforme fără de care UE nu va putea să îşi atingă obiectivul primordial, acela de actor global.

Politicile comunitare au primit, prin Tratatul de la Lisabona, o serie de referinţe noi. Astfel, la cele patru libertăţi fundamentale s-a adăugat cea a circulaţiei cunoaşterii şi inovării ; în cadrul politicii regionale s-a definit conceptul de coeziune teritorială ; schimbările climatice şi energia reprezintă, de asemenea priorităţi dar şi premiere din punct de vedere al prezenţei într-un astfel de document. De asemenea, clarificarea competenţelor Uniunii Europene vis-à-vis de cele ale statelor membre sunt mai bine statuate în virtutea principiilor cooperării loiale, atribuirii, subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În acelaşi timp, pentru fundamentarea politicilor viitoare precum şi în relaţia cu statele membre, Comisia Europeană va trebui să ţină seama de noi prevederi introduse de Tratatul de la Lisabona conform cărora piaţa internă se va baza pe o economie socială de piaţă care să tindă spre ocupare deplină şi progres social. Iată de ce este nevoie de o dezbatere naţională în ceea ce priveşte particularităţile unui model

românesc pe care PNL îl integrează conceptului de stat liberal, fără ca această viziune să elimine, ci doar să reorienteze atributele statului social.

În ceea ce priveşte relaţia României, în principal a Guvernului, cu Comisia Europeană rămân multe de făcut atât pe plan intern cât şi bilateral.

Una dintre problemele nerezolvate o reprezintă prezenţa cetăţenilor români în structurile CE. Astăzi, Comisia Europeană are un număr de cca. 30.500 de angajaţi (funcţionari, angajaţi temporari şi contractuali). Pentru România au fost alocate un număr de 698 de locuri (care trebuie ocupate până în anul 2011; în intervalul 2009- 2011 se vor recruta cca. 360 de români) dintre care 42 funcţii de şefi de unitate (middle management), 9 de directori şi o poziţie de director general. Deşi la prima

Pagina 114

vedere ţinta pentru ocuparea a mai mult de jumătate din poziţiile înalte a fost atinsă, din păcate, în prezent numai 12 poziţii de şefi de unitate au fost ocupate (de fapt operaţionale fiind mai puţine) fără a mai discuta despre relevanţa poziţiilor. O strategie excesiv de rezervată ca cea din prezent, nu mai reprezintă o soluţie în contextul în care procesul decizional se va accelera iar în cele peste 1100 de grupuri de lucru ale CE se introduc noi teme de dezbatere. Pentru România prezenţa experţilor români în structurile Comisiei Europene este importantă deoarece aceştia vor contribui la o mai eficientă fundamentare a deciziilor tehnice, prin cunoaşterea specificului românesc, ceea ce va permite reducerea timpului de negociere. Pe de altă parte este necesară o monitorizarea mai atentă a activităţii personalului detaşat din structurile guvernamentale la CE astfel încât să poată fi utilizate rapid datele publice cu privire la evoluţiile iniţiativelor comunitare.

O altă problemă care trebuie clarificată este legată de calitatea procesului de coordonare a afacerilor europene intra şi inter-instituţional la nivel naţional. Pentru România este esenţială buna colaborare între Ministerul Afacerilor Externe şi Departamentul pentru Afaceri Europene pe de o parte, şi între acestea şi Parlamentul României pe de altă parte. Astfel, trebuie depăşită etapa actuală în care pregătirea poziţiilor ţării noastre este doar rezultatul evaluărilor CE şi să se treacă la o nouă etapă în care deciziile naţionale să fie bazate pe studii (de impact) pregătite din timp, şi care să reprezinte baza negocierilor. În acest fel se va depăşi faza de conformare la politicile comunitare şi atingerea obiectivului de convergenţă cu acestea. O astfel de abordare va permite partajarea atribuţiilor în procesul de coordonare între MAE, ca interlocutor de primă instanţă al CE, şi DAE ca şi coordonator cu rol preponderent naţional şi tehnic. În acest context Institutul European din România (aflat în

coordonarea DAE) va trebui să devină o structură activă care să permită legătura cu expertiza naţională în vederea fundamentării deciziilor guvernului. Ar fi o eroare dacă, în noul context european, coordonarea afacerilor europene ar rămâne doar o însumare sectorială a opiniilor instituţiilor cu atribuţii în domeniu (în principal ministere).

O temă dificilă rămâne cea a comunicării cu publicul a problematicii europene. Această dificultate, recunoscută de toate statele membre, poate deveni un handicap cu ocazia transpunerii unor elemente de legislaţie comunitară în legislaţia internă. De aceea este important ca dialogul între guvern şi societatea civilă să fie îmbunătăţit. Mai mult, este necesar ca dialogul direct cu structurile europene să fie accentuat pentru o mai bună înţelegere a legislaţiei, a iniţiativelor sau a tendinţelor din politicile comunitare (lipsa de comunicare este relevantă dacă observăm că, judecătorii români au adresat curţii de la Luxemburg până în prezent doar 2 întrebări în scop de clarificare din care una nu a putut fi considerată în această categorie !).

România are nevoie să îşi contureze mai rapid profilul de ţară în context european în funcţie de potenţialul său, de nevoile sale de dezvoltare şi de rolul său politic în zonă.

[1] Scopul acestor obiective este, în esenţă pentru anul 2020, ca: cel puţin 95 % dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 4 ani şi vârsta pentru înscrierea obligatorie la şcoala primară ar trebui să beneficieze de educaţie preşcolară, proporţia abandonului şcolar timpuriu din sistemele de educaţie şi formare ar trebui să fie sub 10 %, procentul persoanelor cu vârsta de 15 ani cu competenţe scăzute de citire, matematică şi ştiinţe exacte ar trebui să fie mai mic de 15 %, proporţia persoanelor de 30-34 de ani care frecventează învăţământul terţiar să fie de cel puţin 40 %, în medie cel puţin 15 % dintre adulţi ar trebui să participe la programele de învăţare de- a lungul vieţii. [2] În România, rata de participare a adulţilor (25-64 de ani) la educaţie şi formare

Pagina 115

profesională permanentă este de 11 ori mai mică decât nivelul mediu de participare aşteptat de U.E. în 2010, iar progresul înregistrat faţă de 2000 este, de asemenea, nesemnificativ.

[3] În Germania, spre exemplu, părinţilor care aleg să-şi trimită copiii la şcoli private le sunt eligibile pentru exonerări fiscale următoarele: cheltuieli cu cazarea copilului în campus, 30% din taxele şcolare, cheltuieli legate de transport. Deducerea fiscală este de asemenea utilizată pentru cărţi, materiale şi transport în ţări ca Franţa, Grecia, Luxemburg, Belgia, Spania, Italia, Portugalia, Olanda.

[4] Chiar dacă scepticii invocă relativitatea teoriei schimbărilor climatice, comportamentul rămâne valabil aplicând principiul prevenţiei care justifică măsuri economice pentru reducerea supraexploatării resurselor.