Ediția 2024

Pagina 9

aici, neputința de a implementa cu consecvență un proiect de țară dincolo de durata limitată a unui ciclu electoral. De aici, inconsistența identităților ideologice pe eșicherul politic românesc și "traseismul" de la stânga la dreapta. De aici, obsesia "centrului", expresie eufemistică ce maschează lipsa de idei și de principii, dar și lașitatea clasei politice, incapabilă să asimileze și să-și asume direcții ideologice limpezi și coerente și să le implementeze prin politici publice corespunzătoare.

O spun fără echivoc:sunt un candidat de dreapta și voi susține o guvernare bazată pe principii și politici de dreapta. Asta înseamnă următoarele:

1) Reducerea la minimum a rolului și a implicării statului în economie și definirea foarte limpede a atribuțiilor instituțiilor de stat și a limitelor acestor atribuții.

2) Statul este cel mai prost administrator. Statul nu trebuie să fie nici antreprenor și nici manager în economie, ci să se limiteze la a asigura un cadru legislativ și procedural care să permită manifestarea deplină a libertății economice a cetățenilor săi, prin Parlament și Guvern, și să vegheze, prin Justiție, la respectarea și implementarea regulilor unei competiții economice corecte și echitabile, în condițiile principiului fundamental al egalității în fața legii.

3) Atribuțiile fundamentale ale statului, pe care acesta poate și trebuie să le îndeplinească cu competență și în condiții de eficiență, inclusiv financiară, sunt politica externă, justiția, apărarea, ordinea publică și siguranța națională.

4) În domeniul sănătății, susțin o reducere graduală, controlată și responsabilă a statului în favoarea sectorului privat, în folosul cetățenilor beneficiari de servicii medicale și al profesioniștilor din sănătate. Asta nu înseamnă o derobare a statului de obligațiile sale în domeniu, prevăzute de Constituție, ci dimpotrivă, asumarea de către stat exclusiv a rolului de legislator și supraveghetor al sistemului medical și renunțarea la cel de actor direct implicat. Statul nu poate fi nici medic și nici administrator de spital, iar acest lucru se vede extrem de limpede în starea deplorabilă a sistemului românesc de sănătate. Creșterea calității serviciilor medicale, reducerea costurilor acestora, stoparea risipei de resurse și majorarea veniturilor profesioniștilor din domeniul medical nu se pot obține decât în condiții de privatizare și debirocratizare, adică prin competiție liberă, atent și competent supravegheată de instituțiile specializate ale statului.

5) Evoluțiile demografice și financiar-bugetare arată limpede că, în actualul său design, în care pensionarii sunt susținuți de contribuțiile de asigurări sociale plătite de salariații aflați în activitate, sistemul public de pensii este nesustenabil pe termen mediu și lung. Susțin încurajarea economisirii individuale pentru pensie, prin sisteme private de investiții financiare atent supravegheate, cu un dublu beneficiu: majorarea veniturilor pensionarilor și finanțarea economiei reale.

6) Sistemul de protecție socială trebuie reformat din temelii. Pentru eficientizarea acestuia și pentru stoparea risipei de resurse și a fraudelor, persoanele cu adevărat defavorizate și aflate în situații dificile trebuie identificate cu maximă precizie. Politicile de acordare a ajutoarelor sociale trebuie să încurajeze, acolo unde este posibil, reintegrarea cât mai rapidă a beneficiarilor pe piața muncii.

Pagina 10

7) Sunt un adept fără echivoc al privatizării societăților de stat. În multe domenii, însă, pentru eficientizarea activității acestor companii și pentru o competiție economică liberă și echitabilă, privatizările nu sunt suficiente. Nu rezolvăm nimic dacă înlocuim monopoluri de stat cu monopoluri și oligopoluri private. Privatizările trebuie în mod necesar însoțite de măsuri de deschidere și liberalizare a accesului pe piețe pentru noi concurenți. Monopolurile fac rău economiei și societății în general și, de aceea, numărul lor trebuie redus la minimum. Trebuie să ne limităm la un număr cât mai mic de monopoluri naturale, exclusiv în domenii de interes strategic.

8) Susțin fără rezerve reducerea poverii fiscale pentru cetățeni și companii, atât din punct de vedere financiar, cât și din punct de vedere administrativ-birocratic. Trebuie minimizate stimulentele pentru evaziune și fraudă fiscală, iar pentru asta nu sunt suficiente măsurile punitive. Reducerea evaziunii fiscale nu se va putea face cu adevărat decât atunci când va fi mai ieftin și mai comod, din toate punctele de vedere, pentru contribuabil, să-și achite taxele și impozitele datorate decât să le eludeze. Susțin un buget echilibrat mai degrabă prin reducerea și optimizarea cheltuielilor decât prin majorarea taxelor. Reforma administrativă a sistemului fiscal este vitală. Taxele și impozitele trebuie să devină mai ușor de plătit pentru contribuabili și mai ușor de încasat pentru agențiile specializate ale statului.

9) O altă boală veche și grea a României este infrastructura, în special cea rutieră. Amânările, întârzierile și eșecurile multor proiecte de infrastructură, ca și costurile foarte mari ale acestora, ineficiența, corupția și fraudele cu care acestea sunt asociate au la bază faptul că, exact ca în perioada comunistă, politicienii vor să raporteze "succese la hectar" (a se citi "kilometri de autostradă") în scop electoral și pentru a-și îmbogăți clientela de partid. Eliminarea ineficiențelor și a fraudelor se poate face doar atunci când proiectele de infrastructură au sens din punct de vedere economic, respectiv atunci când există realmente cerere pentru ele. Iar această cerere poate fi identificată și satisfăcută doar de către antreprenorii și finanțatorii privați dispuși să-și asume riscuri investiționale, pe care statul îi poate sprijini prin garanții, dar mai ales printr-o legislație flexibilă și predictibilă, adaptată nevoilor acestora.

10) În ceea ce privește relațiile economice internaționale, susțin fără echivoc libertatea de circulație a capitalului și a muncii și libertatea de a face afaceri în Uniunea Europeană și nu numai. În exercitarea atribuțiilor mele legate de politica externă voi veghea la respectarea drepturilor și libertăților lucrătorilor și antreprenorilor români în Uniunea Europeană, în litera și în spiritul tratatelor și convențiilor la care România este parte. Dar lumea nu se termină cu Europa. Libertatea comercială este o valoare globală care trebuie promovată și sprijinită. Mai ales în actualele condiții de exacerbare a tensiunilor geopolitice, sunt mai actuale ca niciodată cuvintele lui Frederic Bastiat: "Atunci când mărfurile nu trec granițele, o vor face armatele". Din acest punct de vedere, susțin încheierea de acorduri de liber-schimb de către Uniunea Europeană nu doar cu marii săi aliați din NATO, Statele Unite și Canada, ceea ce ar trebui să constituie oricum, din punctul meu de vedere, o prioritate a UE, ci și cu marile puteri

economice emergente din America de Sud, Asia și Orientul Mijlociu, evident acolo

Pagina 11

unde funcționează regimuri politice compatibile cu principiile fondatoare ale Uniunii Europene și ale Alianței Nord-Atlantice.

IMM-urile ar trebui să fie motorul economiei

Unul dintre cei mai semnificativ indicatori ai libertății, sănătății și funcționalității unei economii este starea întreprinderilor mici și mijlocii, a micului antreprenoriat. O țară are nevoie, fără doar și poate, de corporații mari, puternice, cu pondere însemnată în ocuparea forței de muncă și cu contribuții masive la bugetele statului. Dar nu este suficient. Numărul de IMM-uri dintr-o țară dă seama despre gradul de libertate economică al acesteia, despre cât de ușor sau de dificil se poate manifesta, în condiții de eficiență, spiritul antreprenorial al cetățenilor. Mai multă concurență și diversitate înseamnă mai multe opțiuni pentru consumatori, mai multă inovație, calitate superioară la prețuri mai mici și mai multe șanse la prosperitate pentru mai mulți oameni.

Sunt convins că spiritul antreprenorial al românilor nu este cu nimic mai prejos decât al altor cetățeni ai Europei unite. Însă, potrivit unei statistici recente, citate în Carta Albă a IMM-urilor, România se clasa, anul trecut, pe locul 26 în UE după numărul de IMM-uri la mia de locuitori. Țara noastră avea doar 26 de întreprinderi mici și mijlocii la o mie de locuitori, ceea ce reprezintă jumătate din media Uniunii Europene.

Problema nu este una culturală. Repet, afirmația potrivit căreia românii ar fi animați de mai puțină inițiativă antreprenorială decât alți europeni este una profund falsă. Unele voci susțin că statul nu face suficient pentru a-i sprijini pe micii întreprinzători, prin subvenții, finanțări și garanții pentru credite. Eu cred că lucrurile stau exact invers și că statul ar trebui să-i lase pe micii antreprenori în pace.

Asta pentru că, în opinia mea, avem atât de puține IMM-uri în România, raportat la numărul populației, pentru că avem mult prea multe bariere legislative, administrativ- birocratice, fiscale și de reglementare. Este foarte dificil să înființezi o firmă și este foarte greu să menții în activitate o firmă, atunci când statul este primul care îți pune bețe în toate și atentează la resursele tale limitate, fie ele de bani sau de timp.

Citeam în urmă cu câțiva ani un articol în Ziarul Financiar care pur și simplu m-a îngrozit. Avea titlul "Controlul extrem: O simplă covrigărie este controlată de 15 autorități". Cele 15 erau: ANAF de sector, ANAF Bucureşti, Garda Financiară, ITM, Garda de Mediu, Poliţia Economică de sector, Politia Economică de municipiu, Poliţia economică din IGPR, Poliţia comunitară de sector, Poliţia comunitară de municipiu, Autoritatea naţională Sanitar Veterinară de sector și Autoritatea naţională Sanitar Veterinară de municipiu.

Unei corporații masive îi este infinit mai ușor să facă față hățișului birocratic, administrativ și fiscal pe care statul i-l întinde în față. IMM-urile, însă, nu dispun nici de timp, nici de resurse și nici de personal pentru a supraviețui acestor încercări, pe lângă cele, firești, presupuse de competiția acerbă de pe piață.

Pagina 12

Toate guvernele din ultimii ani au promis, iar unele chiar au implementat programe de sprijinire a IMM-urilor, în special pentru tinerii antreprenori. Rezultatele sunt mai mult decât nesatisfăcătoare. Iar asta nu din cauza eventualelor sume insuficiente alocate de la bugetul de stat pentru subvenționarea acestora. Ci din cauza unei defecțiuni majore de concepție a respectivelor programe. Acestea au fost construite plecând de la premisa că IMM-urilor proaspăt înființate trebuie să li se dea ceva. Eu spun că trebuie să nu li se mai ia și să fie lăsate în pace să-și vadă de business. Antreprenorii tineri și debutanți nu au nevoie de pomeni, ci de facilități. În consecință, în privința IMM-urilor, voi sprijini următoarele tipuri de politici:

1) Reducerea la maximum a numărului și a complexității procedurilor și actelor birocratice necesare pentru înființarea unei firme mici noi. Idealul, deloc de neatins, ci deja concretizat în multe state, este ca o firmă să poată fi înființată online prin doar câteva click-uri pe unul (de preferință) sau mai multe site-uri de agenții guvernamentale. Costurile de timp și de bani pentru înființarea de firme, mai ales de către antreprenori tineri debutanți, fără prea multe resurse, trebuie reduse la sânge, până aproape de zero.

2) Pentru tinerii antreprenori debutanți, esențial este să se adapteze cât mai rapid pe piețele pe care vor să funcționeze. După cum bine știm, o afacere aflată la început se confruntă cu costuri masive și beneficiază de încasări mici, iar despre profit nici nu poate fi vorba. Propun scutirea de taxe, impozite și contribuții, sau cel puțin reducerea semnificativă a acestora, pentru firmele mici nou-înființate de antreprenori tineri debutanți. Mă refer la toate obligațiile fiscale existente, atât către bugetul de stat, cât și către cele de asigurări sociale, precum și de cele la bugetele locale. Nivelul exact al scutirilor sau reducerilor, modalitățile de aplicare a acestora, ca și perioada de grație acordată, rămân la latitudinea Guvernului.

3) Accesul la finanțare și capital este vital pentru firmele mici noi înființate de tineri antreprenori debutanți. Fără un istoric de business în spate, fără un cash-flow stabil și de cele mai multe ori fără să aibă posibilitatea de a prezenta garanții materiale colaterale potențialilor finanțatori, multe idei bune de afaceri mor în fașă. Am mai spus-o și o repet: IMM-urile nu au nevoie de pomeni, ci de facilități. Tocmai de aceea, în locul acordării de subvenții directe, este mult mai importantă facilitatea accesului la credite bancare. Bugetele programelor de subvenționare a IMM-urilor pot fi utilizate mult mai judicios și mai eficient la majorarea capitalului și a capacității de garantare a Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii (FNGCIMM) și a Fondului Român de Contragarantare (FRC). Este nevoie de crearea de programe de garantare a creditelor țintite pentru IMM-urile noi înființate de tineri antreprenori debutanți. Este necesară, de asemenea, încurajarea investițiilor de tip

venture capital în start-up-uri, iar cea mai firească și la îndemână metodă este acordarea de facilități fiscale pentru aceste investiții.

4) Cultura antreprenorială trebuie dezvoltată de la cele mai fragede vârste, prin programe și cursuri specializate derulate în școli și licee. Trebuie să abandonăm ideea păguboasă

Pagina 13

că antreprenoriatul este o opțiune de viață rezervată exclusiv unei nișe de privilegiați. În anumite momente ale vieții, oricine se poate vedea nevoit să își asume riscul de a începe un business pe cont propriu, chiar dacă nu și-a propus niciodată până atunci. Abilitățile antreprenoriale sunt esențiale pentru adaptarea la lumea contemporană, aflată în continuă mișcare și schimbare, la viteze tot mai mari. Să ne gândim doar la persoanele care își pierd locul de muncă sau la elevii care nu reușesc să ia BAC-ul.

Taxe mai ușor de plătit pentru contribuabili și mai ușor de încasat pentru stat

Din punct de vedere fiscal, România se confruntă cu două probleme aparent contradictorii. Deși povara fiscală impusă indivizilor și companiilor este mare, atât în termeni financiari, cât și din punct de vedere administrativ-birocratic, eficiența colectării și nivelul de încasare a taxelor și impozitelor sunt slabe, iar evaziunea fiscală – extrem de mare. Contradicția nu este decât aparentă. Așa cum, în termeni mai generali, nici un regim politic, oricât de represiv, nu se poate menține la putere decât în condițiile unei minime acceptări, chiar și tacite, din partea populației, și în domeniul fiscalității, un stat nu poate colecta din taxe mai mult decât își permit și sunt dispuși să plătească contribuabilii, în urma calculelor lor individuale de tip cost- beneficiu.

Toată lumea se plânge de nivelul înalt al evaziunii fiscale și caută soluții pentru combaterea acestui flagel. Însă nimeni nu se întreabă care sunt cauzele pentru care se face atât de multă evaziune fiscală în România. Întreb din nou: să fie la mijloc cauze culturale? Sunt românii mai înclinați către evaziune decât alți europeni? Răspunsul este, fără doar și poate, nu. Românii au doar ghinionul de a fi prizonierii unui sistem fiscal opresiv din toate punctele de vedere, care se cere reformat din temelii.

Potrivit clasamentelor mondiale privind competitivitatea economică a țărilor întocmite de Banca Mondială și de Forumul Economic Mondial, citate de Consiliul Fiscal, România se poziționează foarte slab la nivel internațional din punct de vedere al sistemului de taxe. Competitivitatea scăzută la nivelul taxelor în cazul României nu rezultă numai din nivelul acestora, ci și din birocrația aferentă plății lor.

Astfel, într-o prezentare recentă a domnului Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal, se arată că, potrivit raportului Doing Business al Băncii Mondiale, poziția României în materie de plată a taxelor este foarte slabă, cea mai slabă din țările Europei Centrale și de Est și chiar mai slabă decât în cazul unor țări foarte "exotice", cum ar fi Sierra Leone, Mozambic, Yemen sau Belarus. Numărul de plăți pe an aferente taxelor pe care o companie din România trebuie să le facă este de 39, un nivel foarte ridicat, chiar dacă în scădere față de anii anteriori, fiind mult mai mare decât în cazul țărilor din Europa Centrală și de Est. Spre exemplu, o companie din România face 12 plăți pe an pentru plata TVA și tot 12 plăți pe an pentru plata contribuțiilor la asigurările sociale, în timp ce în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, conform metodologiei Băncii Mondiale, plata celor două impozite este considerată a fi făcută o singură dată, declararea și plata în acele țări fiind făcută 100% electronic de către majoritatea întreprinderilor de dimensiune medie.

Pagina 14

"Dacă România ar asigura declararea și plata electronică a CAS, impozitului pe profit și TVA, numărul de plăți făcute de către o companie ar scădea de la 39 la 14 și am urca în clasament pe locul 75 (de la 134) la numărul de plăți, respectiv pe locul 64 (de la 73) la nivel de competitivitate generală a economiei", se arată în prezentarea domnului Dumitru.

Căruia îi dau cuvântul și în continuare, pentru a răspunde acelor voci politice de stânga care susțin că în România taxele sunt mici: "În ceea ce privește nivelul taxelor plătite de către companiile din România, acestea reprezintă, conform datelor Băncii Mondiale, 42.9% din profiturile comerciale (profitul înainte de plata taxelor), poziționând România pe locul 118 din 189 de țări la nivel internațional și peste media țărilor din Europa Centrală și de Est, a țărilor membre OECD și a țărilor din Europa și Asia Centrală. Prin urmare, nivelul agregat al taxelor plătite de companii nu poate fi considerat nicidecum a fi unul mic, contrar aparenței create de o cotă de impozit pe profit foarte mică dupa standarde europene (cota unică de 16%). Pe lângă cota unică pe impozitul pe profit, companiile plătesc taxe foarte mari aferente contribuțiilor la asigurările sociale (31,5% din profiturile comerciale), care poziționează România pe o poziție foarte slabă în clasament (locul 171 din 189 de țări!). Sub aparența unui nivel scăzut al taxării, creată de cota unică mică dupa standarde europene, nivelul taxelor pe

muncă și al TVA este în realitate unul foarte mare în România. Cota de TVA din România este una dintre cele mai mari la nivel european (a treia cea mai mare, după Ungaria cu 27%, Suedia și Danemarca cu 25%), iar cota de contribuții la asigurările sociale este a 8-a cea mai mare la nivel european".

În concluzie: reducerea evaziunii fiscale nu se va putea face cu adevărat decât atunci când va fi mai ieftin și mai comod, din toate punctele de vedere, pentru contribuabil, să-și achite taxele și impozitele datorate decât să le eludeze. Taxele și impozitele trebuie să devină mai ușor de plătit pentru contribuabili și mai ușor de încasat pentru agențiile specializate ale statului.

Din acest punct de vedere, consider că trebuie luate măsuri pe patru direcții:

1) Reforma radicală a sistemului de declarare, plată și colectare a taxelor și impozitelor din România. Este inadmisibil ca, în secolul XXI, contribuabilii, fie ei persoane fizice sau juridice, să piardă atât de mult timp și atât de multe resurse doar pentru a-și îndeplini această obligație legală esențială, pentru care statul ar trebui să le asigure toate condițiile și tot confortul. Consider că avem de a face cu una dintre prioritățile zero ale României. Un sistem de colectare mai eficient și mai ergonomic pentru contribuabili înseamnă și încasări mai mari la buget, și premise pentru identificarea și combaterea mai eficientă a evaziunii fiscale. În această privință nu trebuie făcut nici un compromis. Generalizarea informatizării sistemului fiscal trebuie făcută indiferent de costuri, întrucât creeză premisele îmbunătățirii colectării taxelor și impozitelor, deci al creșterii veniturilor statului. În plus, reducerea implicării factorului uman este de natură să reducă și fraudele și corupția

2) După cum am spus, un stat nu poate colecta din taxe mai mult decât își permit și sunt dispuși să plătească contribuabilii, în urma calculelor lor individuale de tip cost- beneficiu. Potrivit datelor oficiale care prezintă raportul dintre cotele legale de impozitare și cât se încasează efectiv din ceea ce se impune, România are o rată implicită de taxare la TVA de 13,7%, raportată la o cotă standard de 24%, una de 14%

Pagina 15

la impozitul pe salarii de 16% şi una de 28,6% la contribuţiile de asigurări sociale de 44,4%. Reducerea corespunzătoare a obligațiilor fiscale în direcția ratelor implicite de taxare, pe lângă că ușurează povara pentru contribuabili, creează premisele creșterii conformării voluntare și scoaterii la lumină a unor sume mari din economia subterană.

3) Multe voci, din întreg spectrul politic, susțin taxarea mai agresivă a proprietății. Este un lucru cu care nu sunt de acord din mai multe motive. Dimpotrivă, susțin relaxarea fiscalității sub acest aspect. În primul rând pentru că taxarea proprietății înseamnă de facto o dublă impozitare, pentru că reprezintă o nouă impunere asupra unui venit deja taxat. În al doilea rând, înseamnă impozitarea unui potențial investițional și, deci, descurajarea investițiilor. Românii trebuie stimulați să dețină proprietăți. Din același motiv, susțin neimpozitarea veniturilor din pensii, dar și din orice formă de economisire.

4) Nu în ultimul rând, ca o concluzie firească a celor spuse mai sus, susțin reducerea CAS, dar nu în modul nesustenabil și strict electoral-populist, în care vrea să o facă actualul guvern Ponta. Tocmai de aceea am cerut președintelui României, domnul Traian Băsescu, să retrimită în Parlament legea privind reducerea CAS cu 5%. Așa cum reiese și din analiza Consiliului Fiscal asupra acestui subiect, impactul unei asemenea măsuri nu se regăsește în proiecția bugetară curentă pentru 2014 şi nici în cea pe termen lung. Adoptarea unei asemenea măsuri, deși în mod cert dezirabilă din perspectiva mediului de afaceri, nu este posibilă în condițiile respectării angajamentului de consolidare fiscală asumat prin tratatele europene fără identificarea unor măsuri compensatorii de dimensiuni echivalente. O reducere de amploare a cotelor legale de CAS, necesară din perspectiva reducerii poverii fiscale pe muncă, poate fi realizată în măsura în care se reduc sau se elimină diferenţele actuale foarte

mari de tratament fiscal între diverse forme de venituri (salarii, drepturi de autor, persoane fizice autorizate, microîntreprinderi etc) sau se îmbunătățește raportul contributori/beneficiari în sistemele de asigurări sociale, de preferință prin măsuri care să conduca la reducerea numărului foarte mare de salariați "la negru", număr estimat la circa 1,5 milioane, care ar reprezenta peste 30% din numărul de salariați din economia oficială.

Autostrăzi pentru șoferi, nu pentru clientela politică!

Fiecare campanie electorală și fiecare nou program de guvernare ne aduc noi și noi promisiuni legate de infrastructura rutieră. Toate partidele se bat în a promite kilometri peste kilometri de autostrăzi, noi proiecte și finalizarea celor începute de ani și ani de zile. Pe de altă parte, proiectele stagnează sau sunt abandonate, iar România bate record după record atunci când vine vorba despre costul de construire al autostrăzilor pe kilometru. Prețurile sunt umflate, corupția înflorește, iar clientela politică se îmbogățește.

Toate acestea pentru că, precum în alte sectoare de activitate, și aici lipsește logica economică. Nimeni nu își pune întrebările esențiale: Care ar fi dimensiunea optimă a rețelei de autostrăzi a României, respectiv de câți kilometri de autostradă mai avem nevoie? Pe unde

Pagina 16

ar trebui să treacă respectivele autostrăzi? Cât de dispuși sunt șoferii români să plătească taxe de autostradă și care ar fi limita de preț pe care aceștia ar accepta să o plătească?

Ideea este că răspunsul la aceste întrebări nu poate fi dat de politicieni și nici măcar de tehnocrați. Singurii care pot răspunde la aceste întrebări ar fi acei antreprenori-investitori care ar fi dispuși să-și asume și riscul investițional presupus de astfel de proiecte masive de infrastructură, în speranța unui profit pe termen lung rezultat din încasarea de taxe de la utilizatorii de autostrăzi.

Este limpede că bugetul de stat nu are bani pentru autostrăzi. Fondurile UE sunt, fără doar și poate, o parte a soluției, însă nici pe departe suficientă. În plus, să nu ne ascundem după deget și să nu facem promisiuni deșarte, îmbunătățirea semnificativă a gradului de absorbție al respectivelor fonduri, inclusiv pe această componentă esențială, pare mai degrabă un pariu pe termen lung decât unul imediat.

Ne rămâne, atunci, varianta parteneriatelor de tip public-privat, adică a contractelor de concesiune. Aceste contracte funcționează în felul următor. Autostrada este construită de către un investitor privat care, ulterior, își recuperează costurile investiției, plus profit, din încasarea de taxe de la utilizatorii autostrăzii, prin concesionarea acesteia. Lucrările de construcție, iar ulterior cele de întreținere, sunt finanțate de către concesionar, care de regulă își completează veniturile proprii necesare investiției prin credite bancare sau de pe piețele de capital. Riscurile investiționale sunt împărțite între concesionar și stat, în sensul în care concesionarul cere statului anumite garanții, legate de nivelul traficului pe respectiva autostradă, respectiv de veniturile pe care le poate încasa pe perioada concesiunii. Aceste garanții sunt cerute și de către finanțatorii proiectului, instituții bancare sau fonduri de investiții.

Consider că această soluție este cea mai bună în actualele condiții din mai multe motive. Principalul motiv este acela că, înainte de a se angrena într-un astfel de proiect, un investitor privat efectuează mai întâi un studiu serios de oportunitate. Mai precis, încearcă să estimeze în ce măsură o autostradă construită pe un anumit traseu va fi suficient de circulată astfel încât, prin impunerea unei taxe de autostradă pe care șoferii să fie dispuși să o plătească, investiția să poată fi recuperată cu un profit mulțumitor pe durata concesiunii.

În acest fel, nu vom mai avea de a face cu autostrăzi proiectate pe trasee menite doar să satisfacă interesele unui baron local sau a altui și care ulterior să se dovedească a fi foarte slab circulate, spre paguba contribuabililor și fără nici un beneficiu pentru șoferi și pentru economie. În al doilea rând, un astfel de design instituțional și juridic al proiectelor de infrastructură ar presupune costuri mult mai mici pentru bugetul de stat.

În al treilea rând, s-ar reduce semnificativ riscurile de umflare a costurilor de construcție și de apariție a cazurilor de corupție, întrucât investitorul privat ar avea tot interesul să-și țină sub control costurile.

În acest fel, proiectele de infrastructură rutieră ar ieși, practic, de sub tutela politicului și ar ține seama strict de principiile logicii și eficienței economice, în folosul celor interesați și cu economii semnificative pentru contribuabili la bugetele statului.