Ediția 2010

Pagina 17

acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acorda cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetaţenii săi, acţionează în deplinul lor folos şi nu luptă împotriva lor.

În ultimii ani s-a vorbit, cu temei, despre necesitatea modernizării statului. Ea trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statutului minimal şi eficient precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale, reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestor precum şi creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.

Importanţa pe care Programul „Pentru o nouă economie” o dă construcţiei instituţionale nu trebuie să ignore fiinţa umană care trebuie să rămână miezul acestei construcţii. Cînd ne gîndim la om, avem în vedere miracolul unicităţii sale. Când abordăm construcţia instituţională, avem în vedere tocmai funcţia modelatoare a guvernării, care abstractizează raporturile umane şi care se poate găsi într-un raport de contradicţie cu vocaţia unicităţii persoanei.

Autoritatea nu se poate implica în trăirile interioare ale omului. În ceea ce priveşte cunoaşterea de sine şi căile prin care omul comunică celorlalţi rodul acestei cunoaşteri, ingerinţele societăţii constituie un abuz. Societatea şi statul nu trebuie să constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel. Primejdia uniformizează. În faţa unei primejdii naturale oamenii se solidarizează. Dar nu şi în faţa unei primejdii sociale. În faţa unui stat autoritar, a unei agresiuni sociale, tendinţele de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare şi, în societate, omul se simte mai străin ca oricând. Autoritatea trebuie, aşadar, să îndepinească acest obiectiv esenţial care este garantarea siguranţei cetăţeanului.

Ca actor al pieţei libere, ca subiect al sistemului normativ, omul este privit ca individ abstract, egal cu ceilalţi. În acelaşi timp, însă, omul nu poate fi imaginat în afara motivaţiilor sale intime, a particularităţilor şi năzuinţelor sale. Avem în vedere, pe de o parte, asemănările dintre oameni, în privinţa accesului la resurse, al gradului de informare, al egalităţii de şanse şi în faţa legii precum şi al răspunderilor aferente, iar, pe de altă parte, deosebirile dintre oameni, ce decurg din matricea unicităţii lor.

Modernitatea tinde să abstractizeze fiinţa umană, tradiţia şi morala au calitatea de a o personaliza. Acceptând provocarea necesară a îmbinării tradiţiei cu modernitatea, viziunea noastră devine, în acelaşi timp, individualistă şi personalistă. Această dualitate trebuie să fie, de altfel, şi marca specifică a Dreptei începutului de secol XXI românesc.

Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială, ci e o constructie organică, umanizată. Întreaga construcţie ideologică a dreptei, ca sinteză doctrinară, reformatoare şi pragmatică, este dedicată definirii şi consolidării instituţiei numite cetăţean. Aceasta presupune o schimbare de paradigmă, corelarea tentativelor reformatoare abstracte, birocratice, de sus în jos, cu reforma societăţii, în ansamblul său, fără de care nici o modernizare reală a statutului nu e posibilă.

Orice construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultura şi piaţă, dintre competiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl

Pagina 18

consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei funcţionări şi al bunei cuviinţe .

România nu mai trebuie să fie un spaţiu al dezamăgirilor şi al resemnării. Ţara noastră nu trebuie să fie apreciată doar pentru marii oameni de cultură din exil, pentru tinerii olimpici care aleg, invariabil, universităţi din străinătate şi pentru faimoşii noştri sportivi. Mândria de a fi român începe odată cu performanţa sistemului de guvernământ, cu modul în care cetăţenii sunt respectaţi iar societatea oferă fiecăruia şansa de a-şi urma idealurile. Mândria de a fi român trebuie să fie un sentiment care să ne unească pe toţi care suntem parte a poporului român, de acasă, din vecinătatea graniţelor şi de pretutindeni.

1. FISCALITATEA ŞI BUGETUL

Strategia fiscal bugetară trebuie să ţină seama de constrângerile ce decurg din manifestarea crizei economice dar, în acelaşi timp, ea nu trebuie să sacrifice obiectivele pe termen mediu şi lung ale economiei româneşti. În perioada imediat următoare este necesară creşterea veniturilor bugetare. Dar opinia potrivit căreia principalul obiectiv trebuie să devină maximizarea cu orice preţ a veniturilor bugetare este dăunătoare.

Fiscalitatea trebuie să se subsumeze principalului obiectiv şi anume, dezvoltarea economică. Viziunea fiscală trebuie să fie calitativă, să stimuleze iniţiativa şi să răsplătească spiritul antreprenorial.

Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă. Stabilitatea politicii fiscale nu înseamnă neapărat stabilitatea impozitelor, ci înseamnă păstrarea aceleiaşi tendinţe în ceea ce priveşte politica fiscală.

Statul liberal se însoţeşte cu o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii. Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.

Politica fiscală trebuie să funcţioneze în serviciul producătorilor de impozite şi nu în

Pagina 19

serviciul culegătorilor de impozite.

Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa eficienţei politicii fiscale.

Obiectivele politicii bugetare trebuie orientate către câteva scopuri precise, urmărite în evoluţie, de la an la an. Cel dintâi obiectiv este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale. Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei de aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apără cât mai bine interesul public şi aşează în acelaşi

timp, pe poziţii de egalitate de şanse pe toţi posibilii parteneri din zona privată. Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea, până la modificarea Constituţiei, a proiecţiilor orientative multianuale, cu deosebire în ceea ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare, sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia, atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, el nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.

Strategia fiscal-bugetară prezentată în cele ce urmează se întinde pe perioada 2011 – 2016, cu obiective asumate atât pe termen scurt (2011-2012), cat si pe termen mediu si lung (2013-2016). Ea este mai mult decât o strategie bugetar-fiscală. Este răspunsul nostru la chestiuni ce ţin nu doar de consolidarea finanţelor ţării, dar mai ales de stimularea mediului economic, pornind de la ideea că aceste două obiective se susţin reciproc.

Obiectivele strategiei fiscal bugetare:

Obiective pe termen scurt (2011-2012):

a. Stoparea declinului economic şi reluarea creşterii economice, astfel încât în anul 2012, potenţialul economic al României, exprimat prin evoluţia reală a Produsului Intern Brut, să-l depăşească pe cel al anului 2008;

b. Crearea unui cadru favorabil mediului economic; c. Reforma fiscală:

• - reducerea generală a impozitării, în special a impozitării directe, concomitent cu

lărgirea bazei de impozitare;

• - simplificarea sistemului de taxe;

Pagina 20

• - creşterea colectării veniturilor bugetare;

• - reducerea evaziunii fiscale;

d. Crearea a 200.000 locuri de muncă noi în 2011-2012; e. Consolidarea fiscală, astfel încât deficitul bugetar să coboare la 3% din PIB, in 2012; f. Reforma bugetului public: -redimensionarea rolului statului prin restructurarea administraţiei publice;

-restructurarea cheltuielilor bugetare în acord cu obiectivele politicilor macroeconomice;

-eliminarea risipei şi creşterea eficienţei în alocarea fondurilor;

g. Bugetarea multianuală şi prioritizarea investiţiilor publice la nivel naţional; h. Eficientizarea sistemului de management şi control pentru absorbţia rapidă a fondurilor europene;

i. Investiţii străine directe (ISD) la nivelul a 12-14 mld euro; j. Management coerent al datoriei publice, astfel încât ponderea acesteia în PIB să fie sub 35%, în anul 2012 (faţă de 34,6% în iunie 2010);

Obiective pe termen mediu şi lung (2013-2016)

a. Stabilitate macroeconomică şi reluarea sustenabilă a creşterii economice, cu o medie anuală de 4,5-5%;

b. Dublarea, practic, a PIB/locuitor (nominal) în 2016, respectiv 10 mii euro/locuitor, fata de 5,5 mii euro în 2009;

c. Creşterea ocupării, astfel încât numărul salariaţilor din economie să depăşească 5 milioane, fata de 4,2 milioane în prezent, ceea ce presupune coborârea ratei şomajului sub 5%, comparativ cu nivelul anului 2008;

d. Investiţii străine directe (ISD) la nivelul a 35 mld euro; e. Creşterea exporturilor româneşti şi implicit a competitivităţii; f. Absorbţia fondurilor europene alocate României, respectiv 34 mld euro, până la sfârşitul anului 2013;

g. Menţinerea deficitului de cont curent la un nivel de până la 10% din PIB, cu o acoperire de cel putin 60% în investiţii străine directe;

h. Creşterea veniturilor bugetare fiscale, astfel încât ponderea acestora în PIB să ajungă la

Pagina 21

nivelul mediei UE, respectiv 38%, în 2016;

i. Creşterea conformării voluntare la plata veniturilor bugetare, concomitent cu reducerea evaziunii fiscale – adică totalul sarcinii fiscale onorate de către contribuabili la timp şi potrivit legii – la peste 90%;

j. Aderarea la zona euro, aşadar îndeplinirea criteriilor privind convergenţa nominală, la 1 ianuarie 2016.

k. Reforma sistemului de pensii şi de sănătate

Aceste ţinte în planul politicilor financiare şi fiscal-bugetare vor trebui însoţite de ameliorarea indicatorilor nivelului de trai şi de o reducere a deficitelor structurale ale României, ceea ce presupune o continuă preocupare spre îndeplinirea criteriilor de convergenţă reală.

Aceasta presupune corelarea strategiei fiscal-bugetare cu celelalte politici publice prezentate în prezentul program. Strategia fiscal-bugetară are în această privinţă un dublu rol: pe de o parte asigură susţinerea financiară a celorlalte politici publice, iar pe de altă parte realizează evaluarea indicatorilor de eficienţă politicilor respective, asigurând o formă de control atât ex-ante dar, mai ales, ex-post.

În viziunea PNL reforma fiscală înseamnă impozite mai mici, impozite pentru o reală prosperitate a cetăţenilor români şi planificare şi stabilitate legislativă pentru mediul de afaceri

Astăzi, necesitatea implementării unei reforme fiscale, în cel mai scurt timp, este evidentă pentru orice specialist, iar PNL şi-a asumat răspunderea faţă de mediul privat de a promova şi susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii politicii fiscale.

Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi asteaptă de la stat un semnal pozitiv.

Problema realizării veniturilor bugetului nu se rezolvă fiscalizând suplimentar contribuabilii, ci îmbunătăţind administrarea şi colectarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor reglementate de actualele legi fiscale, concomitent cu reducerea semnificativa a evaziunii fiscale.

Totodată consolidarea bazei de impozitare şi a modului de aşezare a impozitelor şi taxelor au rolul de a transforma România într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal, care să ducă la asigurarea resurselor necesare dezvoltării economice, la creşterea investiţiilor, precum şi la menţinerea şi crearea de noi locuri de muncă. Obiectivul poate fi atins prin adoptarea unui set de măsuri de relaxare fiscală dar şi a unor măsuri de simplificare şi îmbunătăţire a capacităţii administrativ fiscale.

Pagina 22

Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea generală a impozitării, în special a impozitării directe, concomitent cu lărgirea bazei de impozitare.

Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte creşterea potenţialului de dezvoltare a României (dublarea PIB-ului în 2016, faţă de anul 2010, similar perioadei 2005- 2008) şi implicit creşterea veniturilor bugetare la 40% (media UE) în 2016, ca pondere în PIB, iar pe de altă parte, reducerea fiscalităţii şi simplificarea sistemului fiscal.

Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare, care a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB. În ce priveşte impozitarea veniturilor, ea va fi nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mai mici dar să încurajeze, în acelaşi timp, un comportament fiscal corect din partea contribuabililor.

Tot mai frecvent auzim în ultima vreme vocile unor adepţi, cu viziune de stânga (PSD), ai introducerii cotelor progresive de impozit pe venit, voci care încearcă să demonstreze că acest sistem este, în condiţiile actuale, echitabil şi adecvat pentru România. Toţi cei care susţin introducerea impozitului progresiv invocă, drept argument hotărâtor, nivelul scăzut de colectare în PIB la impozitul pe venit.

În mod greşit însă, aceştia fac referire la date nereprezentative, neţinând cont nici de valorile indicatorilor macroeconomici din perioada 2000-2004, respectiv 2004- 2008, nici de alţi factori importanţi macroeconomici care au în vedere contextul economic în care se află România şi fiecare dintre ţările vecine precum şi celelalte state membre ale U.E.

Astfel, aceştia ar trebui să ia în calcul, în analiză, şi factori precum: produsul intern brut, nivelul colectării tuturor veniturilor bugetare, volumul investiţiilor străine directe, numărul locurilor de muncă nou create, puterea de cumpărare a populaţiei, salariul minim pe economie, salariul mediu pe economie, etc.

Un element important, omis însă de cei care doresc eliminarea cotei unice, este reprezentat de faptul că, odată cu introducerea cotei unice, în perioada 2005-2008, nivelul veniturilor bugetare a crescut semnificativ, de la an la an, atât ca pondere în PIB – ajungând la 32,8% la sfârşitul anului 2008, faţă de 30% în anul 2004- cât şi în sume absolute (dublarea veniturilor bugetare -177,3 mld. lei în 2008, faţă de 74 mld. lei în 2004), în condiţiile reducerii semnificative a nivelului general al impozitarii. Veniturile bugetare din impozitul pe venit au fost în anul 2007 mai mari decât dublul veniturilor din această sursă, încasate în anul 2004; iar cele din impozitul pe profit au fost în anul 2007 cu 62,8% mai mari decât cele din 2004, în condiţiile in care impozitul pe profit s-a redus de la 25% la 16%.

Datorită creşterii economice, veniturile bugetului general consolidat pentru 2008 (177,3 mld. lei) au fost apropiate de nivelul întregului PIB al României din anul 2003(189,1mld.lei).

Cota unică reprezintă sistemul de impozitare adecvat României pentru perioada actuală de dezvoltare a ţării în care se doreşte recuperarea decalajelor şi obţinerea unui grad de convergenţă reală cu ţările membre UE. Cota unică va atrage în continuare investiţii străine şi ne va menţine gradul de competitivitate în grupul ţărilor emergente din CEE, va atrage, pe viitor, cetăţeni ai altor state europene să-şi stabilească rezidenţa fiscală în România şi să plătească taxe pe veniturile lor globale

Pagina 23

în România pentru a beneficia de un regim favorabil de impozitare.

Mai mult decat atât, trebuie avut în vedere că, în contextul economic global actual, când fiecare ţară doreşte să îşi menţină/să crească nivelul de competitivitate în scopul atragerii de cât mai multe investiţii străine şi de scoatere la suprafaţă a veniturilor din economia subterană, un sistem având cote de impunere progresive nu poate susţine aceste obiective, schimbarea cotei unice cu impozit progresiv arătând pe lângă o instabilitate a sistemului fiscal şi o împovărare a contribuabililor, motiv care ar duce la plecarea din ţară a companiilor care s-au stabilit în România atrase de beneficiile cotei unice de 16%.

Impactul pe termen mediu şi lung, în cazul concentrării poverii fiscale asupra celor care creează valoare, va rezulta într-un exod al profesioniştilor. Asta în contextul în care valoarea şi retenţia capitalului uman este o preocupare atât de importantă în întreaga lume. Este evident că un asemenea exod va afecta competitivitatea României pe pieţele internaţionale, iar lipsa de competitivitate ne poate condamna la subdezvoltare pe termen lung.

Criza financiară globală a relevat mari probleme de sustenabilitate ale modelului social European actual. Europa a pierdut mult în competitivitate în raport cu alte grupuri de ţări sau state din lume în competiţia globală. În timp, modelul social european a fost abuzat din motive populiste şi politicianiste, efectele nu au făcut decât să sporească îngrijorarea specialiştilor în legatură cu problemele grave de îmbătrânire demografică şi implicit de asigurare a forţei de muncă dar şi de susţinere a sistemelor de pensii cu care se va confrunta Comunitatea în viitor.

La începutul anilor ’90, ţările din CEE visau să aibă o creştere economică la nivelul ţărilor din Asia de Sud Est şi o protecţie socială la nivelul Scandinaviei. Aceasta a fost o iluzie amară.

Declinul economiei româneşti din ultima perioadă nu poate fi pus în totalitate pe seama crizei financiare globale, în condiţiile în care măsurile fiscale luate în anii 2009-2010, nu au făcut decât să accentueze slăbiciunile unui sistem, şi aşa zdruncinat de efectele respectivei crize.

În goana disperată după venituri la bugetul de stat, măsurile de creştere a fiscalităţii adoptate de guvernul PDL-PSD in 2009 si apoi PDL in 2010, respectiv creşterea contribuţiilor sociale cu 3,8 %, devansarea creşterii nivelului cotelor accizelor, introducerea impozitului minim, cresterea TVA cu 5 pp, de la 19% la 24% nu au avut rolul de a stopa declinul economic, ci, dimpotrivă, au dus la decapitalizarea şi falimentarea a peste 200.000 de IMM-uri, scăderea veniturilor populaţiei, reducerea consumului şi, totodată, au amplificat efectele crizei economico – financiare în România.

Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană.

Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.

Considerăm că aceste obiective pot fi atinse prin adoptarea atât a unui set de măsuri de relaxare fiscală şi consolidare a bazei de impozitare, dar şi a unor măsuri de

Pagina 24

simplificare şi îmbunătăţire a capacităţii administrativ fiscale.

În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legatură cu administrarea fiscală.

1.1 Relaxare şi simplificare fiscală, pentru atragerea investiţiilor străine şi crearea locurilor de muncă

Obiectivul principal urmărit este reducerea generala a impozitării, în special a impozitării directe, concomitent cu lărgirea bazei de impozitare prin:

Menţinerea cotei unice de 16% pentru impozitarea veniturilor şi profitului şi introducerea unor sisteme de deductibilităţi pentru: primele plătite catre fondurile de pensii, asigurări private de sănătate, cheltuieli efectuate cu studiile profesionale, cheltuieli cu asigurarea locuinţei, reabilitare termică a locuintei, cheltuieli cu dobânzile platite pentru credite ipotecare contractate pentru o singură locuinţă, etc, care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mai mici dar să încurajeze, în acelasi timp, un comportament fiscal corect în partea contribuabililor; reducerea cotei unice până la 10%. Reducerea contribuţiilor de asigurari sociale (în prezent printre cele mai ridicate din UE) cu 10 puncte procentuale, pentru a diminua costurile de personal şi a recâştiga competitivitatea cu ţările din zona UE în atragerea investiţiilor străine directe. Reducerea integrală a cotelor de contribuţii sociale pentru întreaga perioadă a anilor

2010-2011, pentru angajatorii care creează locuri de muncă şi angajează persoane aflate de peste trei luni în şomaj. În anul 2012 reducerea cotelor de contribuţii sociale se va situa la un nivel de 50%; Scutirea totală de la plata impozitului pe profitul reinvestit (în prezent prevederile codului fiscal nu fac decât să amâne plata impozitului pe profitul reinvestit) Scutirea de impozitare a dividendelor care vor fi reinvestite sub forma majorării capitalului social la societăţile unde sunt acţionari, sau participarea la capitalul social al altor societăţi comerciale şi care conduc la crearea de noi locuri de muncă. Abrogarea, începând cu 1 octombrie 2010, a impozitului minim. Introducerea impozitului minim nu numai că nu a fost o măsură de combatere a evaziunii fiscale, aşa cum a fundamentat Guvernul PDL-PSD decizia, ci, dimpotrivă, a pus în pericol atât activitatea economică a contribuabililor mici şi mijlocii (fie

împingându-i pe cei ce asigură aceste venituri spre faliment-peste 200.000 de firme numai în 2009 – fie încurajând noi forme de evaziune şi evitarea plăţii impozitelor şi taxelor), cât şi periclitarea şi realizarea celorlalte venituri bugetare.

7. Reintroducerea, începând cu 1 octombrie 2010, a impozitului de 3% asupra cifrei de afaceri pentru IMM-uri. Această măsură va contribui la sporirea potenţialului de creştere economică a clasei mici şi mijlocii, precum şi la simplificarea sistemului fiscal pentru această categorie de contribuabili. 8. Revenirea asupra majorării cotei standard TVA readucând-o la nivelul iniţial de 19% pentru a menţine competitivitatea economiei româneşti în UE. 9. Reducerea TVA pentru construcţiile şi tranzacţiile de locuinţe noi la 5%, pentru stimularea industriei construcţiilor şi a pieţei imobiliare. 10. Plafonarea contribuţiilor sociale pentru profesiile liberale la nivelul a 5 salarii medii brute pe economie. Asimilarea veniturilor profesiilor liberale cu cele salariale în privinţa contribuţiilor sociale în cazul în care nu va exista o plafonare a acestor contribuţii, va fi percepută ca un abuz asupra noţiunii de solidaritate şi va periclita

încrederea acestei categorii de specialişti în contractul social, deşi în cea mai mare parte aceşti contribuabili au propriile sisteme de asigurare socială.