Ediția 2010

Pagina 49

din politicile neoliberale. Aceste politici au produs 7 milioane de şomeri în UE şi aproape 1 milion de someri în România. Curentele de dreapta din Europa propun azi acelaşi tip de politici de răspuns, bazate pe “tăieri” şi pe filosofia “fiecare pe cont propriu”, dorind doar strategii de consolidare fiscală, care nu duc la creştere economică şi la crearea de locuri de muncă. Social-democraţii europeni, care câştigă tot mai mult teren, propun ceva total diferit – un model bazat pe relansare economică şi sustenabilitatea finanţelor publice, care să aibă în prim plan crearea de locuri de muncă. Când balanţa fiscală e negativă, nu tai şi mai mult pentru a o echilibra (fiindcă se va adânci şi mai mult în recesiune), ci cauţi noi forme de venit pentru a evita tăierile şi stimulezi economia să repornească.

Nu vrem să vorbim de principii goale de conţinut. Vrem ca, la provocările produse de greşelile dreptei din Europa, să răspundem cu soluţii de stânga: Dreapta vrea stat minimal, care înseamnă teren liber pentru speculatorii. Adică un stat care se retrage din faţa acestor speculatori (grupuri internaţionale, hedge fonds, private equity, corporaţii etc), cei care au profitat de pe urma crizei şi cei care vor acum să aibă un cuvânt tot mai mare. Care e efectul? Statul devine tot mai mic, tot mai slab în faţa acestora şi incapabil să îşi mai susţină existenţa. Piaţa preia funcţii statale – precum transportul public, educaţia, sănătatea, asigurările, chiar ordinea publică. Ar putea suna bine, dacă aceste funcţii ar putea fi asigurate tuturor la costuri mici. Dar ştim foarte bine că piaţa funcţionează după principii pragmatice. Iar populaţiile sărace vor fi expuse la şi mai mare excludere. În faţa acestei provocări, Europa luptă pentru protejarea

statului social. Stânga europeană propune reglementarea mai puternică a pieţelor financiare şi crearea unor mecanisme de control: (1) Mecanismul European pentru Stabilitate Financiară - care să acţioneze ca o plasă de protecţie împotriva speculatorilor. (2) Fondul Monetar European – care să fie o structură de sprijin pentru statele membre şi (3) reforma fiscală - princ are să se reglementeze toate produsele bancare derivate, vânzările pe termen scurt, crearea unei Agentii Europene de Rating al Creditului, pentru datoriile suverane. La nivel naţional, stânga susţine întărirea funcţiei de control, în paralel cu oferirea de stimulente. Politica de tip “stick&carrot”, în care se combină beneficiile şi sistemul corectiv este singura corectă. Dreapta vrea tăierea cheltuielilor statului şi concentrarea taxării pe muncă. Noi, stânga, vrem consolidarea fiscală pe termen mediu prin sisteme echitabile

în care se creează instrumente noi de strângere a banilor la buget. Impozitarea diferenţiată nu înseamnă o povară fiscală mai mare, ci o reaşezare a impozitelor mai echitabil. Însă, în acelaşi timp, trebuie taxate elemente noi. Europenii 49 PROIECT România Corectă – România Socială

Pagina 50

gândesc nişte taxe de poluare mai dezvoltate, de exemplu. De asemenea, europenii vor o taxare a tranzacţiilor financiare, ceea ce avem şi noi nevoie. Nu e vorba de o împovărare, ci o taxă punctuală pe tranzacţiile financiare speculative. Ele aduc bani la buget (s-a estimat că în UE ar aduce cca 200 de miliarde euro anual şi va crea 2 milioane de slujbe noi) fără a însemna o povară foarte mare pe bănci. Ne gândim să preluăm şi în România această idee, în paralel cu adoptarea modelului impozitării diferenţiate. Soluţia nu e marirea taxelor actuale sau de găsirea de noi taxe aplicate pe aceiaşi puţini contributori, ci creşterea bazei de impozitare îi spre zone care nu erau taxate până acum. Efectul va fi că vom putea introduce deductibilităţi, precum şi facilităţi prin care să scădem impozitarea pusă pe muncă, ceea ce va ajuta la crearea de locuri de muncă. De asemenea, trebuie să ne gândim la fonduri de coeziune şi fonduri

structurale, care să ajuge mai bine zonele puţni dezvoltate. Dreapta are o obsesie cu consolidarea fiscală pe termen scurt, în timp ce noi vrem relansare economică şi schimbări structurale în economie, ca obiectiv fundamental. Ce înseamnă asta? Înseamnă sprijin pentru politicile care duc la crearea de locuri de muncă. Locul de muncă trebuie să devină centrul şi universul politicilor guvernamentale. Proiectele de stabilizare macroeconomică trebuie să fie corelate cu proiecte de creare de locuri de muncă. Cheltuielile publice trebuie prioritizate pentru a se concentra pe crearea de locuri de muncă. Investiţiile trebuie făcute în tehnologiile noi şi în industriile care oferă locuri de muncă solide. Europa vrea întărirea “welfare system”, pentru a putea lupta împotriva inechităţilor, pentru a sprijini populaţia aflată în nevoie şi pentru a oferi servicii publice de calitate.

Dreapta propune politici de tipul “fiecare pe cont propriu”, în timp ce noi vrem solidaritate mai mare. Solidaritate între state (care trebuie să coopereze pentru protejarea proiectului european, a monedei unice, a statului social). Planul stângii înseamnă crearea de 6 milioane de noi locuri de muncă în următorii 5 ani. În România, acesta înseamnă crearea de 1.000.000 de locuri de muncă noi în următorii ani. Scopul politicilor sociale este un grad ridicat de ocupare (şomaj european de max 6,8%) şi politici de solidaritate prin care economia să fie stabilă şi aşezată pe baze mai echitabile. Pe scurt – Europa e în fata unei decizii. Criza economică produsă de dereglementările pieţei şi de globalizarea mecanismelor speculative, care au forţat statele să fie tot mai mici are nevoie de un răspuns. Dreapta spune că trebuie ca statul să fie tot mai mic (adică să se

accentueze cauza iniţială a crizei). Ei speră că pieţele vor reacţiona corect şi nu vor lovi în populaţie.

50 PROIECT România Corectă – România Socială

Pagina 51

Stânga crede că această politică îi ajută doar pe cei puţini, dar foarte bogaţi – pieţele îi protejează pe cei puternici, pe cei cu venituri mari, dar nu protejează populaţiile în ansamblu. Cei săraci vor fi tot mai izolaţi şi mai excluşi de la drepturi sociale de bază. Soluţia civilizată a UE este creşterea coeziunii sociale şi statul social. Nu trebuie să plecăm de la premisa că piaţa e bună în orice condiţii. Oamenii n-au făcut niciodată nimic pornind doar de la constatări optimiste. Jaques Attali spunea (în “Scurta istorie a viitorului”) că “dezastrele sunt cei mai buni avocaţi ai schimbării”. Iar dezastrele sunt cel mai evident lucru din jurul nostru. Dezastrul crizei economice a oprit creşterea întărită în vremea guvernării PSD. Iar acum, în România, dezastrul guvernării portocalii opreşte ieşirea din criză.

Dovezi ale dezastrului în care ne aflăm se văd peste tot:

• • Şomajul este în creştere (peste 1000 de oameni îşi pierd zilnic locul

de muncă!)

• • Datoria publică a ajuns un record, fiind mai datori decât pe vremea

lui Ceauşescu

• • Încălcarea legii inclusiv de către politicienii puterii, într-un dispreţ

total faţă de Constituţie

• • Decalajele tot mai mari între bogaţi şi săraci, accentuate de cota

unică de impozitare

• • Impactul tot mai mare al violenţei în viaţa publică, pe care o vedem

şi în şcoli, în spitale, pe străzi

• • Mizeria morală a unor îmbogăţiţi de tranziţie şi criza de repere

morale

• • Crizele financiare care au dus la datorii tot mai mari pentru foarte

mulţi oameni

• • Dictatura tot mai mare a băncilor şi a companiilor de asigurări
• • Amplificarea consumului de alcool şi de droguri, pentru oameni care

sunt loviţi de soartă

• • Decalaje tot mai mari de dezvoltare între regiuni
• • Rată tot mai mare a divorţurilor produsă de sărăcie şi criză
• • Obezitate, abandon şcolar, poluare, nesimţire... (lista poate continua,

din păcate, la nesfârşit)

Un Proiect Românesc pentru deceniul 2010

51 PROIECT România Corectă – România Socială

Pagina 52

Europenii îşi planifică deja viitorul, prin strategia Europa 2020. Şi România îşi propusese crearea unei Strategii de Dezvoltare Durabilă, cu ţinta 2025, dar care a fost rapid abandonată de guvernările de dreapta din ultimii 6 ani. Prin Strategia Europa 2020, UE îşi propune un nou obiectiv strategic: o creştere suplimentară a competitivităţii cu 2 % în următorul deceniu. UE îşi propune cinci obiective ce trebuie transpuse în obiective naţionale. Aceste obiective sunt:

• • 75% din populaţia cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani ar trebui să

aibă un loc de muncă;

• • 3% din PIB-ul UE ar trebui investit în cercetare-dezvoltare (în

prezent, cheltuielile destinate C-D se situează sub 2%, comparativ cu 2,6% în SUA şi 3,4% în Japonia);

• • obiectivele „20/20/20” în materie de climă/energie ar trebui

îndeplinite, inclusiv o reducere a emisiilor majorată la 30%, dacă există condiţii favorabile în acest sens (atingerea acestui obiectiv va conduce la: scăderea importurilor de petrol şi gaze cu 60 de miliarde €; crearea a peste 1 milion de locuri de muncă);

• • rata abandonului şcolar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10%

şi cel puţin 40% din generaţia tânără ar trebui să aibă studii superioare (mai puţin de o persoană din trei din populaţia cu vârsta cuprinsă între 25 şi 34 de ani are o diplomă universitară, comparativ cu 40% în SUA şi peste 50% în Japonia);

• • numărul persoanelor ameninţate de sărăcie ar trebui redus cu 20 de

milioane (înainte de criză, 80 de milioane de persoane erau ameninţate de sărăcie. 19 milioane dintre acestea sunt copii. 8% dintre persoanele care au un loc de muncă nu câştigă suficient pentru a ieşi din sărăcie).

Partidul Social Democrat îşi propune să instituie, în România, un adevărat stat social, aşa cum nu a existat niciodată până acum. Nu un stat asistenţial, nu unul în care se dau pomeni electorale, nu unul în care se aruncă cu bani pe cheltuieli nejustificate. Ne propunem să devenim un autentic stat social, după model european, în care contează solidaritatea şi dreptatea socială. Din punctul nostru de vedere, statul minimal este o extremă la fel de periculoasă ca şi statul comunist. Statul comunist înseamnă control total al statului şi libertate minimă. Statul minimal înseamnă retragerea statului din obligaţia de a asigura o formă de garanţie şi de sprijin pentru cetăţeni şi lăsarea pieţei să decidă tot. Piaţa e necesară, dar ea fără reglementare devine

52 PROIECT România Corectă – România Socială

Pagina 53

periculoasă. Problema nu e piaţa liberă, ci absenţa statului din reglementările mecanismelor de piaţă. Lipsa regulilor a produs marile crize din anii trecuţi, tocmai pentru că piaţa este dereglementată la nivel internaţional. Stânga înseamnă protecţie pentru cetăţenii defavorizaţi şi înseamnă asigurarea unui minim de sprijin pentru asigurarea unui loc de muncă, a accesului la educaţia publică, la spitale publice, la transport public, la locuinţe ieftine. Piaţa nu oferă aşa ceva – piaţa dă servicii celor care au bani să le plătească. Dacă lăsăm ca piaţa să ofere servicii publice milioanelor de români care trăiesc la limita sărăciei, îi condamnăm la excludere. În România, discuţia nu este dacă să avem sau nu stat social. Discuţia este despre ce fel de stat social să avem. Fiindcă, fără stat social, sărăcia va creşte, şomajul va creşte, iar oamenii fie vor fi alungaţi din ţară, fie vor fi condamnaţi la

izolare. Stat minimal înseamnă să lăsăm mamele să nu nască în maternităţi dacă nu au bani să plătească. Sau copiii de la ţară care nu mai merg la şcoală pentru că nu îşi permit. Sau bătrâni care mor singuri în casă pentru că nu au bani de medicamente. Asta înseamnă stat minimal. Asta vrem? Soluţia e concentrarea pe locurile de muncă. Munca trebuie stimulată şi la cei care beneficiază de ajutor social, dar şi în economie, pentru a o aduce la alb. Dacă nu stimulăm munca, bugetul va fi tot mai mic, iar serviciile sociale vor fi distruse. România nu are alternativă la statul social. Acum nu avem stat social şi de aceea este sărăcie. Cum ajungem să relansăm însă economia şi să punem bazele unei economii care stimulează locul de muncă? Printr-o abordare economică şi politică de tip diferenţiat. Iar primul pas pe această cale este abandonarea cotei

unice şi adoptarea impozitării diferenţiate cu deduceri.

Sistem de impozitare fără privilegii - impozitarea diferenţiată

Cota unică nu a ajutat la scăderea evaziunii fiscale şi creşterea veniturilor bugetare. După introducerea ei, deficitul bugetar a crescut de la 1,2% din PIB în 2004 la 7% din PIB (deficitul structural) în 2008, nivel de la care este foarte greu de ajustat. Veniturile bugetare nu au depăşit 32% din PIB, producându-se schimbări doar în structura lor: mai multe încasări din TVA şi accize şi mai puţine din impozite directe. Încasările din impozitul pe profit au fost în permanenţă mai mici după introducerea cotei unice decât nivelul de 2,6% din PIB din 2004. Încasările din impozitul pe venit şi salarii au crescut peste nivelul din 2004 abia în 2007, însă nu datorită cotei unice ci în principal creşterii

53 PROIECT România Corectă – România Socială

Pagina 54

salariilor şi numărului de angajaţi în sectorul public şi în secundar creşterii impozitelor pe dividende (o formă de venit). Teoretic, o taxă mai uşor de administrat ar fi trebuit să ducă la reducerea numărului angajaţilor publici care o administrează, la reducerea birocraţiei. După introducerea cotei unice însă a crescut numărul bugetarilor cu cel puţin 15%, atât în ansamblu cât şi în structurile Ministerului Finanţelor Publice. Aceasta contravine şi teoriei keynesiene conform căreia un guvern mare trebuie să se bizuie pe încasări mari la buget, iar un guvern cu taxe mici şi cu venituri mici la buget trebuie să fie redus la rândul său. Cota unică a fost introdusă, şi încă la un nivel scăzut, dar guvernul s-a mărit, deci birocraţia a crescut. Nu a fost preponderent vina cotei unice, dar a fost suficient pentru ca argumentul eficienţei cotei unice să fie contrazis.

Cota unică nu a stimulat oferta – adică producţia de bunuri şi servicii, ci a stimulat cererea – în special consumul de bunuri curente, majoritatea din import. Calculele arată că 82% din câştigurile din cota unică s-au dus în consum. Consumul excesiv pe datorie a provocat creşterea deficitului de cont curent de la 8% din PIB în 2004 la 14% din PIB în 2007, ceea ce a reprezentat cauza majoră a crizei economice pe care o traversează România. Cota unică în sine nu a adus investiţii străine directe. Beneficiile reducerii poverii fiscale nu pot fi atribuite cotei unice în sine, ci în cel mai bun caz nivelului la care aceasta a fost fixată prin comparaţie cu nivelurile anterioare de impozitare. Mai mult, în ultimii doi ani înaintea integrării în UE şi în primii doi ani după integrare, în condiţiile unei abundenţe de lichidităţi pe pieţele externe şi a liberalizării contului de capital în România, atât creşterea economică cât şi

investiţiile străine directe ar fi avut o dinamică pozitivă indiferent de structura şi nivelul taxelor. Stimulentul pentru muncă a crescut, dar cu precădere pentru cei care câştigau mai mult şi înainte. Implicit, cota unică nu a scos la lumină pe amărâţii cu salariul minim pe economie angajaţi în economia gri. Rata ocupării nu a crescut după introducerea cotei unice, rămânând în permanenţă sub 60%, cel mai mic nivel din UE. Nu este surprinzător că, deşi a crescut stimulentul pentru muncă, cota unică nu a reuşit să contribuie şi la creşterea suficientă a productivităţii muncii, depăşită în toţi anii de creşterea salariilor. Stimulentul pentru muncă înseamnă ore suplimentare, şi implicit o productivitate unitară mai mică. Chiar dacă va câştiga mai mult, nimeni un poate munci eficient 12-14 ore pe zi pe o perioadă

îndelungată în timp. Mai trebuie adăugat şi faptul că venituri mai multe un înseamnă automat şi o calitate mai bună a vieţii – aceasta se măsoară şi în timpul liber avut la dispoziţie sau în starea de sănătate. Scopul nostru nu trebuie 54 PROIECT România Corectă – România Socială

Pagina 55

să fie să muncim 12 sau 14 ore pe zi, pentru a ne rotunji veniturile, ci să muncim eficient în 8 ore pe zi şi să fim plătiţi decent pentru munca respectivă. Cota unică a agravat inegalitatea distribuţiei veniturilor din societatea românească. Cei mai bogaţi 2% dintre români au obţinut 40% din câştigurile totale din cota unică. câştigul unui angajat mediu a fost de 3,7% din salariul său net, şi numai 2% din angajati au caştigat peste 10% din salariul lor net. Pentru 1% din familii, cele mai bogate, câştigurile din cota unică au reprezentat 10% din venitul lor net total, în timp ce pentru 50% dintre familii, cele mai sărace, câştigurile din cota unică au reprezentat 2% din venitul lor net total. Cota unică a eşuat acolo unde îşi propusese să reuşească – nu a strâns suficiente venituri la buget, deficitul bugetar adâncindu-se de la introducerea sa; nu a eficientizat aparatul birocratic, acesta crescând în loc să se diminueze; a

stimulat munca, dar numai pentru cei cu salarii mari; nu a stimulat oferta, ci a stimulat cererea. Aproape toţi banii câştigaţi din cota unică de populaţie şi de firme s-au dus în consumul de bunuri curente, majoritate de import, contribuind astfel la adâncirea deficitului de cont curent. Impozitarea diferenţiată cu deduceri fiscale este în centrul reformei fiscale pe care o pregătim, pentru a fi compatibilă cu un nou model de creştere economică bazat pe ocuparea forţei de muncă şi pe stimularea producţiei interne, opus modelului de până acum bazat pe consumul excesiv de bunuri din import. Povara fiscală, adică toate taxele plătite de un angajat ca procent din salariul său brut (rata marginală efectivă de impozitare – nu include şi taxele plătite de angajator), care este în prezent egală pentru un angajat cu salariu mic şi pentru un angajat cu salariul foarte mare, nu îl atrage în câmpul muncii

fiscalizate pe angajatul cu salariu mic. Singura soluţie sustenabilă de echilibrare a bugetului este ca un număr mai mare de angajaţi să plătească taxe rezonabile, şi nu – cum se întâmplă astăzi – din ce în ce mai puţini angajaţi să plătească taxe din ce în ce mai mari. Impozitarea diferenţiată va crea noi locuri de muncă, în special din rândul populaţiei cu venituri mici, şomeri sau angajaţi acum în munca la negru. Cota de 16% nu este resimţită la fel de toată lumea, chiar dacă este aceeaşi pentru toţi. Utilitatea marginală a banilor, adică câtă nevoie ai de ultimii bănuţi din buzunar, este diferită chiar dacă o cotă unică de impozitare. Astfel, un angajat care câştigă 10000 ron pe lună resimte mai puţin un impozit de 1600 lei decât un angajat care câştigă 1000 ron pe lună şi pentru care cei 160 ron impozit sunt o sumă mai importantă.

Rolul principal al impozitării diferenţiate cu deduceri fiscale este acela de stabilizator automat al preţurilor şi profiturilor într-o economie. Orice sistem fiscal care doreşte să reducă presiunile inflaţioniste este centrat pe impozitarea 55 PROIECT România Corectă – România Socială

Pagina 56

progresivă a venitului. Pentru că un impozit progresiv pe venit poate fi astfel gândit încât să răspundă la schimbările venitului nominal, el va acţiona ca un stabilizator important al preţurilor şi al profiturilor. Impozitul pe venit este singurul care poate reduce preţurile (cu cât preţul muncii sau al unor active aducătoare de venit creşte, cu atât creşte şi impozitul pentru ele, ceea ce le descurajează); accizele, TVA-ul, impozitul pe profit şi contribuţiile de asigurări de sănătate – toate au un efect de creştere a preţurilor dacă ele cresc. Impozitarea diferenţiată este acompaniată de o politică de deduceri fiscale aplicabile prin reintroducerea globalizării veniturilor. Astfel, ideea nu este ca angajaţii cu salarii mari că plătească mai mulţi bani către stat, ci doar ca ei să redistribuie diferenţa de impozitare către anumite servicii sociale, precum sănătate, educaţie, asistenţă socială – insuficient susţinute de la buget.

Impozitarea diferenţiată cu deduceri fiscale nu creşte povara fiscală în România. Nu impozitarea veniturilor, ci nivelul contribuţiilor de asigurări sociale, reprezintă principala povară fiscală în România. Astfel, impozitarea diferenţiată va fi însoţită de reducerea contribuţiilor de asigurări pentru pensii şi plafonarea contribuţiilor de asigurări de sănătate. În paralel cu impozitarea diferenţiată trebuie întărit controlul fiscal al veniturilor şi averilor. Să nu uităm că în 2010, pentru bugetari, cota de impozitare nu este 16%, ci 41% dacă luăm în calcul şi tăierea cu 25% a salariilor – echivalentul unui impozit similar. Impozitarea diferenţiată reprezintă o formă echitabilă de reducere a salariilor şi pensiilor foarte mari – nu prin tăieri discreţionare, ci prin impozitare transparentă însoţită de deductibilităţi.

Ţările care au cotă unică – printre care în UE: România, Bulgaria, Slovacia, Estonia; în lume: Irak, Afganistan, etc – colectează cele mai puţine venituri bugetare. România s-ar alinia, prin impozitarea diferenţiată, economiilor dezvoltate ale lumii (cu excepţia Rusiei), în care se aplică această metodă. Impozitarea diferenţiată cu deduceri fiscale nu trebuie văzută ca o soluţie pe termen scurt de ieşire din criză, ci drept o soluţie de normalizare a dinamicii preţurilor şi profiturilor, care să prevină noi creşteri ale salariilor peste productivitate şi noi bule speculative pe diferite pieţe.

PSD – pentru o societate mai echitabilă

Viziunea noastră din prezent poate fi rezumată la un nou model de societate, mai echitabil, bazat pe distribuţia poverii crizei în mod echilibrat, cu 56 PROIECT România Corectă – România Socială